VIDEO Curierul de Râmnic | George Botoran la interviurile Curierului de Râmnic

451 0

În America am învățat toleranța, am învățat să accept păreri diverse

Doamnelor şi domnilor, bine aţi venit la interviurile Curierului de Râmnic. Astăzi este joi, e ora 16.00, nu sunt trei ceasuri rele. Şi pentru că nu sunt trei ceasuri rele, l-am invitat, de data aceasta, pe domnul George Botoran. Bună ziua, bine aţi venit!

Bună ziua. Bine v-am găsit!

Un politician foarte tânăr, care are să ne spună multe. Mai binezis, eu aştept să aflu de la dumnealui foarte multe lucruri. Ce faceţi, cum sunteţi?

După serviciu, ca de obicei.

Lucraţi până la ora 16.00?

15.30-16.00, depinde, cum cere programul.

Cu ce vă ocupaţi? Eu ştiu, dar spuneţi-le şi oamenilor care ne văd.

Eu mă ocup de afacerea de familie, unde lucrăm toţi, mâncăm toţi o pâine şi angajăm alţi oameni.

Afacerea de familie fiind una oarecum prosperă, din câte ştim, care nu e de ieri, de azi, e de alaltăieri, imediat după Revoluţie. Ce faceţi, mai precis?

Vă mulţumesc pentru prezentare, am de partea mea tradiţia, firma familiei mele există de 27 de ani, mergem spre 28 de ani. Cu prosperitatea, mai puţin, dacă pui mâna la arteră, o să simţi pulsul industriei româneşti, care abia se mai întrezăreşte.

Ce faceţi, exact?

Deţinem o turnătorie de neferoase, unde facem, printre altele, clopote şi statui, care sunt nişte produse mai elegante, dar grosul cifrei de afaceri îl susţinem cu piese industriale, pentru ce a mai rămas din marile firme româneşti.

Deci, dumneavoastră sunteţi un păstrător al marilor turnătorii din România, de meteale neferoase, care au dispărut aproape total.

Suntem clădiţi pe mica industrie, care exista odinioară, suntem păstrătorii tradiţiei de a turna manual.

Faceţi turnarea manual, este interesant. şi cu clopotele? Cei care mi-au vorbit despre dumneavostară cândva, îmi spuneau despre clopotele făcute pe vremea aceea, dar şi pe vremea aceasta, au sunetul cel mai curat dintre cele existente pe piaţă. Aşa este? Exagerez? Nu este aşa?

Noi ne mândrim cu faptul că suntem corecţi. Reţeta noastră este una corectă, o găsiţi şi pe Wikipedia, dacă trebuie şi noi o respectăm. E ca şi cum ai face un cozonac, poţi să pui mai multe sau mai puţine stafide. Noi punem cât trebuie. Și asta ne dă un sunet corect, la preţul corect.

Şi se poate trăi vânzând clopote în România? Înţeleg că nu, din moment ce faceţi şi alte piese..

Vreau să vă spun că, la nivel mondial, cunosc o singură turnătorie, care are două sedii, a avut atâta activitate încât să îşi mai deschidă un punct de lucru. În rest, toate celelelate au câteva sute de ani de existenţă, unele datează din 1600, dar au o singură fabrică cu, în jur de 20-30 de angajaţi, asta este cererea de piaţă.

Cum se numeşte firma?

Firma noastră de numeşte TURBONEF SRL. Vine de la Turnătorie Botoran Neferoase.

Este important de ştiut. Noi, fiind pe piaţă cu „Curierul de Vâlcea”, în anii când s-a deschis firma tatălui dumneavoastră, desigur că am avut contracte de publicitate, în care firma tatălui dumneavoastră ne ajuta, mai mult decât făceam noi o reclamă, pe vremea aceea, adecvată. „Curierul de Vâlcea” încă există, bravo lui, noi am evoluat şi am făcut alte branduri… Deci, continuaţi tradiţia tatălui dumneavoastră, îmi place asta.

Da, dânsul s-a retras recent şi am rămas eu să mă ocup. În continuare, este o afacere de suflet, mai mult. Dacă ar fi să fac strict profit, m-aş apuca de comerţ, nu de producţie.

De comerţ online?

Da, sigur.

Ştiţi de ce îmi place chestia asta foarte mult? Pentru mine, e semn de normalitate. Și Vâlcea e un exemplu, între judeţele României, de normalitate, copiii au preluat afacerile părinţilor. Ei se ocupă de ele cu seriozitate, cu succes. Fetele lui Mitică Crăciunescu se ocupă de firma Diana, fetele lui Constantin Boromiz se ocupă de Boromir, de o parte din departamente. Și sunt nenumărate exemple. Fiul lui Constantin Roibu, care nu e din economia de piaţă, ca dumneavoastră şi cei pe care i-am menţionat înainte, se ocupă de afaceri. E interesant şi pentru mine, e semn de profundă normalitate. Credeţi că aşa este?

Consider că procentul de oameni care s-au realizat fulminant, aşa cum vedem noi în media, este atât de mic, încât este o alegere normală să încerci să amplifici ceva existent, cu condiţia să nu intri în conflict cu tine însuţi. De exemplu, eu nu aş putea conduce o afacere cu flori, în schimb, la cifre, la turnătorie, la producţie, adaosuri şi matematică, mă pricep.

Sunteţi tehnic, de aia, probabil..

Da, eu sunt o persoană a cifrelor şi, mai ales, a randamentului.

Dar sunteţi de acord cu ideea asta, că ne îndreptăm cu paşi mici spre normalitate, altfel ar însemna că ei nu fac bine ce fac, că ar putea să îşi vândă afacerile, să plece, să îşi cheltuiască banii pe Coasta de Azur.

Orice individ nepregătit ar putea să vândă ce i s-a dat şi să profite de bani, cea mai grea parte este să o duci mai departe.

Prin muncă. Bănuiesc că la toţi este vorba de foarte multă muncă, iar copiii, iată, sunt un exemplu.

Mă bucur că mai există acest exemplu pe care, iată, încă îl putem da. Noi nu vom avea nimic trainic în economia actuală, dacă nu depunem efortul unor generaţii. Îmi vine foarte greu să cred că va apărea ceva peste noapte, aşa cum este, de exemplu, afacerea Dedeman, alta de aceeaşi anvergură nu mai cunosc.

Este una, afacerea eMag, poate nu de genul Dedeman, dar, pe acolo.

Am un prieten care a lucrat la eMag, în zilele în care s-au lansat ei, îmi spunea că nu mai avea bani pe card să cumpere stocuri, pentru că îi cheltuiseră patronii pe altceva, peste noapte. Dar, între timp, eMag a fost preluat de un alt grup, deci a fost vândut.

E bine să avem traditţii şi eu mă gândesc acum ce ar fi fost ca România să nu treacă prin 50 de ani de comunism şi să vină marile familii, cu marile investiţii, de undeva, de la începutul secolului trecut, până astăzi. Am fi fost şi noi o ţară normală, vestică. Din păcate, nu s-a întâmplat şi trebuie să acceptăm realitatea, să pornim din punctul în care suntem acum, cu handicap, zic eu. Îmi spuneaţi mai devreme că sunteţi o personalitate complexă. Câte limbi vorbiţi?

Cinci, dintre care trei cu diplomă.

Sunteţi coach?

Imediat după ce am terminat facultatea, mi-am dat seama că una dintre chemările mele este să ajut oameni. Cea mai apropiată meserie, la îndemâna posibilităţilor mele, a fost cea de life coach. Încă mai există termenul. Am făcut un an de masterat şi am pus în balanţă, acum, că „am făcut rost” de această îndeletnicire, am pus pe hârtie tarife, număr de clienţi, ore, chirie ş.a.m.d. Mi-am dat seama că ar dura cinci ani de creştere spectaculoasă, ca în poveşti sau vreo 10 ani de creştere medie, ca să ajung în punctul în care deja eram cu afacerea familiei unde, din fericire, mă şi pricepeam, Aşa că am ales, după ce am absolvit un pic de cultură corporatistă, la o bancă străină în Bucureşti, să vin la Vâlcea, cu experienţa pe care am câştigat-o şi să contribui.

Eu spun că aţi făcut foarte bine că aţi venit la Vâlcea şi că vă ocupaţi de afacerea familiei, nu văd ceva mai frumos decât asta. Mie mi-ar plăcea ca fiul meu, care este undeva în America acum şi învaţă ştiinţe comportamentale, să vină să preia un ziar, pe care l-am făcut eu – Curierul de Râmnic – de pildă, să îl ducă mai departe. Ce facultate aţi făcut?

Am făcut o facultate, în cadrul Academiei de Studii Economice şi un master Bănci, Asigurări

Înţelegeţi lumea în care trăim. Nouă, celor care am trecut de la capitalism la socialism, ne-a fost greu să învăţăm asta, unii dintre noi nu am învăţat deloc, nici până astăzi, de aceea dăm, uneori, cu oiştea în gard. Să vă spun de ce am ţinut să fiţi invitatul nostru la primul episod din seria asta de intreviuri, mi se pare important ca oamenii să vadă cum gândesc tinerii, cum văd ei realitatea în care trăiesc, dacă trebuie schimbată şi în ce sens. Cred că suntem într-un judeţ în care dialogul între generaţii nu se produce.

Sunt de acord cu dumneavoastră si părerea mea este că acest dialog nici măcar nu poate exista, între generaţii este o mare prăpastie, ca vârstă. Din ce ştiu eu, odată ce ai terminat liceul, te duci la o facultate, în alt oraş, pe care o termini acolo, după care, de obicei,te angajezi tot acolo şi mai vii de Paşte şi de Crăciun, în Vâlcea. Şi poate, poate, pe la 45-50 de ani, după ce strângi suficienţi bani, te-ai afirmat şi te-ai realizat, te gândeşti să te retragi „la ţară”. Şi, eventual, să deschizi o mică afacere şi să te loveşti de administraţie.

Cum e realitatea în care trăiţi dumneavoastră, astăzi, la Râmnicu Vâlcea? Și în România…

Ca un centru neuniversitar, îmi permit să numesc aşa Râmnicu Vâlcea, nu am cu cine interacţiona, cu tineri, de vârsta mea. Eu, dacă mă întâlnesc cu toţi afaceriştii din Râmnic,  observ că majoritatea au peste 40 de ani.

Ba unii sunt chiar trecuţi bine de 60 de ani…

Eu sunt una dintre excepţii. Majoritatea celor din generaţia mea, pe care îi cunosc, au ales să îşi deschidă afaceri într-un loc mai propice, cum ar fi Cluj, Bucureşti, Sibiu.

Bun, aşa vă situaţi dumneavoastră în mijlocul oamenilor de afaceri, din Vâlcea, al antreprenorilor vâlceni. Aş vrea să fiţi sincer, vă place realitatea în care trăiţi sau nu?

Profesional vorbind, pentru că latura profesională îmi ocupă mare parte din timp, celaltă mare parte o ocupă politica, eu am mândria de a produce ceva, acesta este principalul meu stimul. „A merge la serviciu”, cum se zice…eu nici măcar nu merg la serviciu, ci la administrare de serviciu şi este o plăcere. Al doilea mod, în care privesc afacerea mea de familie, este ca pe o datorie. E păcat şi nu este nevoie să se piardă meşteşugul ăsta şi specificul zonei. E ca şi cum ar dispărea olăritul, de la Horezu.

Da. şi aşa e o cutie de chibrituri oraşul Horezu, dacă ar dispărea olăritul, nu ar mai fi decât beţele. Cum este şi realitatea vâlceană, dincolo de afacere, care vă ocupă tot timpul şi asta vă scuteşte de a trăi prea mult în socialul Vâlcii. Dar, când ieşiţi afară, pe stradă, vă place ce vedeţi? Sunteţi ok cu oamenii cu care vă întâlniţi? Este un loc de trăit Râmnicu Vâlcea şi judeţul Vâlcea, în general?

Poate o să fiu puţin mai dur, dar eu consider că Râmnicu Vâlcea este mai mult o staţiune mare, decât un oraş. Eu aşa îl văd, este cât de cât cochet, multe investiţii se duc pe amenajări stradale şi un pic mai puţin pe infrastructură, este destul de aglomerat, avem mult beton, nu prea văd verdeaţa, care să ne răcorească sau să ne încânte privirea. În general, oamenii sunt grăbiţi şi imperturbabili. Cel puţin, aşa îi percep eu. Singurele excepţii fiind destul de rarele festivaluri, cu o muzică, cu o mâncare… Nu pot să compar cu Straubing, oraş cu care cred că suntem înfrăţiţi. Am fost acolo, acum mulţi ani şi am văzut parada celor care produc bere sau vin, nu îmi amintesc, eram prea mic. Evenimentul acela nu are un corespondent la noi, dar are darul de a uni comunitatea. Am văzut acelaşi lucru în Amityville, unde am făcut un an de liceu. şi acolo exista o paradă, o defilare a meseriilor şi fiecare om era respectat, era cunoscut în comunitate, fiindcă era şi scos în faţă, nu doar lăsat în magazinul lui.

Am fost şi eu la Straubing, vă referiţi, probabil, la una dintre întîlnirile de tip Oktoberfest, în care, pe lângă bere şi altele, existau adevărate întâlniri între breslele oraşului. Am văzut că există o comunitate unită, care se aduna în pieţe şi membrii ei comunicau. Noi nu vedem asta la Vâlcea, din păcate. Vâlcea nu este o comunitate, oamenii nu comunică, cei mai mulţi se cred mai deştepţi decât ceilalţi.

Consider că asta vine de la condiţia omului de rând, este foarte greu să îţi doreşti, să fii foarte selectiv cu arta şi distracţiile, când nu ai bani să îţi plăteşti facturile de utilităţi.

Ziceţi că suntem săraci, la Vâlcea?

Nu aş zice chiar săraci, aş zice doar că m-am uitat peste nişte cifre şi, deşi avem un randament destul de mare de PIB pe cap de locuitor, în judeţ, avem o marjă de profit foarte mică. Asta înseamnă că noi nu producem plusvaloare, noi doar plimbăm banii. Asta înseamnă că noi nu acumulăm nimic.

Aici suntem de acord şi îmi vine să vă spun „Bravo!”. Păi, exact asta se întâmplă la Vâlcea, câteva familii plimbă banii între afacerile lor, iar ceilalţi împuşcă francul sau adună firimiturile de la masa primilor. Am scris de multe ori, este lucrul dramatic care se întâmplă la Vâlcea, sistemul ăsta social vâlcean nu este permeabil, nu permite unor oameni să se afirme. Nici nu au cum, pentru că perdeaua este mult prea groasă, de bogătani, care îşi mişcă banii între afacerile lor. Nu aş vrea să continui, pentru că e un discurs prea de stânga, pe care nu mi-l recunosc, cu care nu sunt de acord dar care, în acest moment, exprimă o realitate.

Dacă dumneavoastră mi-aţi ţinut un scurt discurs de stânga, o să îmi permit să ţin şi eu unul de dreapta. Alunecăm uşor, în zona de politică…

Să precizăm că sunteţi acum parte a PLUS, partidul domnului Cioloş.

Da, în momentul de faţă sunt membru al PLUS, fondat de domnul Cioloş, care este parte a Alianţei USR PLUS, împreună cu Uniunea Salvaţi România.

Sunteţi foarte tânăr, prin urmare, sunteţi viitorul acestui oraş, al acestei ţări.

Indiferent dacă vreau sau nu, eu voi fi viitorul datorită trecerii anilor. La un moment dat, voi ajunge la vârsta celor de acum, iar cei de acum vor fi la pensie.

Cum veţi găndi atunci? Sau, lăsaţi, cum gândiţi acum?

Cred că şi atunci, ca şi acum, voi gândi, în mare, în mic sunt sigur că îmi voi schimba unele păreri, dar primul lucru pe care îl caut este eficienţa. Consider că noi suntem, hai să zicem, săraci, dar nu din cauza lipsei de venituri, ci, mai ales, a risipei pe care o facem. Vorbeam mai devreme despre educaţia financiară, care nu cred că există şi care ar trebui predată la şcoală, în orele de educaţie civică, dacă vreţi. Lumea nu ştie cum funcţionează un aparat administrativ, toată lumea dă vina pe primar, toată lumea dă vina pe preşedinte. Ori, oamenii nici nu cred că sunt familiarizaţi cu principiul separării puterilor în stat. Preşedintele este ţinut în şah de cineva şi el ţine, la rândul lui, pe cineva, în şah. Nu este el singurul responsabil, lumea nu cunoaşte mecanisme şi nu ştie ce să facă cu banii. Avem atâtea cazuri clasice de maşini scumpe, parcate în faţa unor apartamente ieftine. Prima noţiune, pe care îmi permit să o lansez în acest interviu este diferenţa între „a avea bani de ceva” şi „a-ţi permite ceva”. Eu am bani de o maşină sport, dar îmi permit doar o maşină normală, fiindcă trebuie să o şi întreţin. De exemplu, dacă te duci să îţi cumperi o maşină, în Statele Unite ale Americii şi o cauţi pe internet, o să găseşti o rubrică, care la noi lipseşte, rubrica de cost pentru a deţine acea maşină un an, ce implică număr de kilometri, consumabile.

Eu nu am cumpărat o astfel de maşină şi, de aceea, nici nu ştiu. Am cumpărat maşini de 2000-3000 de dolari, nu unele scumpe. Şi? Societatea merită schimbată? Cea românească, vâlceană merită, cum ziceţi, educaţie financiară, eficienţă? Cine să le predea pe acestea? Cunoaşterea instituţiilor publice, a administraţiei locale, cine să le predea? Bănuiesc că nici cei care lucrează în ele nu pot fi profesori! Dacă deschidem mâine o Academie a Lucrărilor Publice, la Vâlcea şi îi angajăm pe cine vreţi dumneavoastră, din şefii administraţiei locale, vă garantez că sunt incapabili să ţină cursuri, pentru că nici ei nu înţeleg decât propriul lor model de conducere şi de acţiune.

Eu zic că orice comunitate are ce merită, dar asta nu însemnă că nu ar merita şi mai mult, printr-un pic de efort. Consider că de la rău la binişor este un pas foarte mic, de la binişor la foarte bine sunt vreo cinci paşi foarte mari. Nu cred că e greu să facem pasul ăla foarte mic. Tot ce ne lipseşte se poate preda în şcoală, se poate preda din familie sau se poate învăţa. Eu, ca autodidact, petrec o oră sau două, pe zi, acumulând lucruri noi, pe care nu le ştiam înainte, indiferent de domeniu – despre film, despre artă, despre industrie, despre tehnică, cum se fabrică un lucru, cum se învârte un mecanism, cum creează un individ valoare, cum îşi refinanţează împrumutul la casă, ca să o modernizeze, să o vândă şi să îşi plătească la loc împrumutul, cum şi-a negociat rambursarea mai ieftină, preferenţial, pentru că el avea de gând să facă „ingineria” asta. Lumea te tot întreabă „Ce ai făcut cu timpul, pe care ţi l-ai eliberat când ai pus mâna pe calculator? ăla lucrează mai repede şi tu ai timp de mai mult!” Ai timp să acumulezi. Noi am reuşit, în ultimii 60 de ani, să avansăm mai mult decât în ultimii 300 de ani, fiindcă avem mai mult timp de creaţie.

Intrăm într-un capitol pe care l-am anunţat mai devreme, capitolul politic… Eu cred că politica este instrumentul prin care se pot realiza toate lucrurile despre care vorbim, pe care ni le-am dori şi nu se întâmplă. Politica este o cheie de control a societăţii şi depinde foarte mult de cine o face. Eu cred că generaţia dumneavoastră va schimba România.

De 30 de ani tot vorbim de schimbare, tot vorbim despre a face o altfel de politică, cred că ar fi cazul să şi facem lucrul ăsta.

A fost o minciună, pentru că oamenii care pretindeau că vor să facă o nouă politică erau oamenii sistemului vechi.

Cred că timpul a fost de partea noastră şi aceşti oameni au cam ieşit la pensie. În urma lor vin, probabil, învăţăceii, formaţi tot în sistemul lor, dar, care, din nefericire pentru ei, trebuie să se „bată” cu democraţia, unde şi eu pot să intru şi să candidez la aceeaşi funcţie şi sunt ales tot prin voturi, ca şi ei.

Eu mă bazez pe faptul că ei sunt atât de bogaţi, încât nu îi mai interesează. Şi nu vă veţi mai împiedica de ei.

Ce am învăţat despre oamenii bogaţi, fie prin merit propriu, fie prin parvenitism, este că niciodată nu este suficient, vrei, permament, să îţi dovedeşti că poţi mai mult sau că încă poţi. Nu cred într-o pensionare timpurie a celor care au muls, până acum, sistemul. Este poteca cu cea mai mică rezistenţă şi este cea mai uşor de urmat. Prin politică, înainte de o agendă sau o direcţie, ar trebui să promovăm meritocraţia. Dacă promovezi meritocraţia şi pui, în locurile importante, oameni pregătiţi, indiferent de culoarea politică, aceia vor face ceea ce trebuie, nu este nevoie să dictezi de sus în jos, să găseşti soluţiile la absolut tot. Le poţi lăsa autonomie, bine intenţionată, de a găsi soluţii locale şi tu doar să dai o direcţie sau uneltele, cu care să se descurce. Mai important decât atât, a planifica este să ştii ce au făcut alţii, pentru că suntem o democraţie tânără, apoi să te apuci de treabă, În afaceri, se zice că ideile sunt ieftine şi că implementarea lor ne omoară. Văd că se răsfrânge şi în administraţie.

Cu siguranţă, am avea multe de comentat. Mă întorc la dumneavoastră, politică, Cioloş, PLUS, Alianţa USR PLUS. Cât de mult credeţi în ea?

Eu m-am înscris în partid pentru domnul Dacian Cioloş. Am zis, dacă dânsul face parte dintr-o construcţie, acea construcţie este bine intenţionată şi bine direcţionată.

Și el, Dacian Cioloş, este o garanţie a succesului.

Da, aşa este, dânsul este „faţa” garanţiei. Mai sunt şi alţii, pe lângă dânsul, de o calitate asemănătoare, o dovadă este faptul că neam de neamul nostru nu a avut europarlamentari români în funcţii, comisii, să conducă un grup de opinie sau să fie numiţi cu responsabilităţi. Până acum, a fost un joc pasiv.

Şi, acum aţi venit dumneavoastră, cei de la USR PLUS şi încercaţi să schimbaţi.

Eu cred că deja am schimbat. Simplul fapt că un partid nou a reuşit să facă o breşă între cele două partide istorice, au asimilez stânga cu PSD şi dreapta cu PNL, că a reuşit cineva să intre în acest sistem bipolar, este o mare realizare. Şi cred că este o realizare atât de mare încât nu mai poate fi dată înapoi, acest partid nu mai are cum să dispară, are prea mulţi adepţi şi prea multă popularitate, fiindcă este o manifestare a societăţii, în sine. Sunt acei, relativ puţini, indivizi, care mai doresc să facă ceva. Restul au fost anesteziaţi şi obişnuiţi cu răul.

Adică, cei care sunt în vechile partide, în acest moment nici nu mai au dorinţa de a evolua. Alianţa USR PLUS vine năvalnic din urmă, e ca un bulgăre de zăpadă, care se va sparge dincolo de alegeri, iar eu văd un succes fulminant al generaţiei dumneavoastră, în alegerile apropiate, locale, cât şi cele parlamentare.

Mai ales..Noi, ca membri, în ambele partide, avem lucruri care ne despart, dar avem şi lucruri care ne unesc. Unul dintre acele lucruri este realismul. De aceea, cred că în următoarele rânduri de alegeri, noi vom realiza ce ne-am propus, nu mai mult, nu mai puţin. Şi noi de propunem să schimbăm ceva şi să promovăm meritocraţia, cum am spus mai devreme, altă soluţie nu ai, politicul ar trebui să se oprească, la un moment dat şi să lase loc individului să se manifeste. Aceste comunităţi, cum este şi Râmnicu Vâlcea, nu sunt compuse din politicieni, sunt compuse din oameni.

Îmi place ce ziceţi, aşa e. Unii cred că sunt compuse doar din politicieni, din păcate. Şi că doar aceşti politicieni au dreptul de a reprezenta comunitatea, ceilalţi nefiind decât „pagube” colaterale, eventual.

Atâta timp cât sunt legitim aleşi, au dreptul de a reprezenta pe cineva, dar acest drept poate fi luat înapoi, dacă comunitatea consideră că te-ai schimbat prea mult sau că nu o mai reprezinţi.

Păi, da, dar procentul celor care îi aleg pe aceştia este întotdeauna sub 50%, undeva sub 20%, chiar. Ei sunt reprezentativi pentru ăia..sub 20%. Oraşul mai are 80%, care, cum ziceţi, stau pasivi, deşi ar trebui să iasă la vot, să îşi exprime dorinţele, săşi facă publice planurile lor şi ale copiilor, să participe la dezbateri reale, nu închipuite, în care să se traseze un viitor, acceptat de toată lumea. Cum le vedeţi pe acestea?

Mi-aţi ridicat vreo două mingi la fileu. Prima ar fi noţiunea de dezbatere reală. Când am fost în Statele Unite, la liceu, una din materiile care se puteau învăţa era aşa numita „Debate”, tradusă liberal, ar fi „Dezbatologie”. Ori, noi nu avem cultura unei dezbateri reale. Ne limităm la „i-a zis-o ăla” sau „i-a zis-o celuilalt” sau „i-a luat faţa”. Asta este doar una din numeroasele metode. O să vă dau un exemplu elementar, o regulă care se încalcă, în majoritatea dezbaterilor. Prima regulă din dezbateri este să ataci argumentul, nu persoana. Dacă un politician îl acuză pe celălalt de corupţie, acela va reveni, automat, cu o faptă şi mai mare de corupţie, decât cea pe care a prezentat-o acuzatorul. Asta nu îl scuză pe el şi nu există o compensare între gravitate, înseamnă doar că amândoi trebuie să se ducă la puşcărie, numai că unul pentru mai mulţi ani. Acesta este primul exemplu, pe care îl văd, la fiecare emisiune televizată, ce ar trebui taxat de public, dacă ar şti că aşa se procedează, dacă ar fi educat în acest sens.

Ţine şi de educaţie. Cum a fost în America?

Eu am fost în clasa a X-a, din România, am făcut un an în Statele Unite ale Americii, Amityville este imediat lângă New York sau lângă Manhattan, cum zic newyorkezii, pe care l-am terminat în primii 7%, din lume. Am dat şi un test scolastic echivalent. Acolo, am fost minoritar, într-o şcoală de negri. Şi, acolo, am învăţat toleranţa, am învăţat şi să accept păreri diverse, am învăţat că nu le ştiu pe toate, am învăţat că nu toţi americanii sunt proşti, că sistemul lor, spre deosebire de al nostru, este făcut să acomodeze pe toată lumea. Şi pe elevul slab şi pe elevul olimpic. De exemplu, acolo eu am făcut istorie de facultate, deşi eram încadrat în clasa a XII-a, am putut să cer să mi se dea ceva mai complex decât media, pentru că puteam să duc. Nu am cerut toate materiile, că nu eram un ahtiat al cărţilor, am cerut una, fiindcă atât am putut. Şi ai posibilitatea, dacă eşti dotat, să termini liceul în trei ani, făcând materiile obligatorii, ca să nu te mai chinui, pentru că, oricum, locul tău nu este acolo. Consider că am putea să împrumutăm din sistemul lor, nu ar fi foarte greu de implementat.

Da, este foarte „elastic” şi selectiv. Permite atât selecţia valorilor din liceu, a elevilor, cât şi a materiilor, pe care elevul le studiază, potrivit planului personal şi al interesului de după liceu.

Dovada că sistemul nostru nu este la fel de bun o reprezintă cei doi din cinci analfabeţi funcţionali, pe care îi avem azi, în societate. Când m-am dus în Statele Unite, eu mă băteam cu pumnul în piept că sistemul nostru e cel mai bun…

Sunt sigur că vă înşelaţi, eu zic că sunt trei din cinci, cel puţin.

Din păcate, ultima testare este BAC-ul. După aceea, nu se mai revine, ca să se vadă la ce nivel sunt. La noi, încă un indicativ al unui sistem slab este că încă ne raportăm la ce ai făcut în facultate. Adică, eu, la 40 de ani, trebuie să dau socoteală despre ce am făcu acum 20 de ani? Nu este nici actual, nici util, fiindcă toate s-au schimbat. Ce ai învăţat în acei 20 de ani, după facultate, ar fi o întrebare mult mai bună.

Mi-a plăcut ce aţi spus, nu toţi americanii sunt proşti, am văzut că v-aţi uitat cu interes la tricoul meu, pe care scrie „Mister Popescu” şi şcoala medie, la care am lucrat, pentru un an de zile. Da, aşa este, din şcoala asta, la care am lucrat eu, s-au recrutat campioni ai Statelor Unite, la materii fundamentale. Şi erau din clasele cele mai defavorizate, undeva, într-un oraş, lângă Miami. Deerfield Beach se numea oraşelul, cu o şcoală cu 2500 de elevi – negri, portoricani, spanioli şi chinezi, în special, dar campioni ai statelor unite, la materii fundamentale (engleză, matematică), din şcoala aia, ceea ce arată că sistemul e bun, dă valori. Interesant este că, la şcoala unde eram eu, şase din şase profesori de matematică erau români, o profesoară era din Râmnicu Vâlcea.

Ce coindidenţă, eu cred că, în curând, la noi, cinci din şase muncitori vor fi de altă naţionalitate.

Eu mă bazez pe dumneavostră şi pe politica pe care o faceţi, ca să îndreptaţi lucrurile. Ce se întâmplă astăzi este o catastrofă naţională, a filozofiilor de aşa- zisă stângă – PSD şi aşa-zisă dreapta – PNL. Ei au pierdut cârma, nu găsesc calea dreaptă şi, cel mai grav este că s-au îndepărtat de popor.Poporul a rămas al nimănui.

Nu ştiu cum să exemplific altfel decât prin cifre. După 30 de ani de guvernare, o treime liberală, două treimi democrat-socialistă, unde suntem? În top, la capitolele nefaste, din Europa şi la coadă, acolo unde contează. Argumentaţia mea s-a încheiat.

Adică, pe nicăieri, cum ar zice un om din popor….

Consider că niciodată nu e prea târziu, cât timp mai avem graniţe şi Constituţie.

Şi speranţe, ca dumneavoastră şi colegii dumneavoastră de partid.

Speranţele există şi rămân. Da, noi, toţi, am intrat în politică, ca să facem ceva. Sper să şi reuşim, în măsura în care ne-am propus. Nu se va realiza de azi, pe mâine, fiindcă este imposibil şi nici un alt stat nu va putea să facă asta, dar să faci un pas în direcţia bună, nu este greu. Uitaţi-vă la Estonia, de exemplu, care, în coasta Federaţiei Ruse, a reuşit să digitalizeze populaţia. Ceea ce noi abia acum aducem, ca noţiune, ei au realizat în urmă cu câţiva ani. Dacă se poate acolo, cred că se poate şi aici. Consider că au nişte condiţii asemănătoare cu ale noastre, de randament, resurse, populaţie ş.a.m.d.

Eu sunt sigur că se poate, dar vă reamintesc un rând din cărticica lui Mao şi din cărticica lui Lenin: ”Puterea nu se ia de bunăvoie, trebuie cucerită prin forţă”. Vă reamintesc că sunteţi în război cu PSD şi PNL şi cu tot ce înseamnă trecut. Iar, ca generaţie, sunteţi în război şi cu generaţia din care fac eu parte. Şi m-aş bucura să văd că ne luaţi toate privilegiile, că instauraţi o nouă societate, digitalizată, egalizată, permeabilizată.

Eu nu vreau să iau nimic, de la nimeni, eu vreau să fac ce este, să funcţioneze cât mai bine. Chiar asta am şi făcut, cât lucram în bancă. Am avut un program, prin care câţiva s-au oferit, voluntari, să eficientizeze procesele. Au luat tot sistemul, cap-coadă, au văzut unde este loc de automatizat, unde este loc de mai bine, cu puţin efort, unde trebuie schimbată procedura, dar nimeni nu a fost aruncat peste bord. Toti au fost făcuţi să fie eficienţi, un stil nemţesc.

Înţeleg corectura, pe care mi-o faceţi. Deci, nu vorbim ca într-o doctrină, desfăşurată frumos, la televizor, iar dumnevoastră spuneţi, precum în life coaching, că schimbarea începe cu tine însuţi.

Exact. Şi în aparatul administrativ poate, în urma unei analize amănunţite, vom descoperi că, în anumite departamente, este nevoie de mai multă lume, pentru că randamentul ar fi, exponenţial, mai bun. Nu te opreşte nimeni să angajezi pe cineva în plus…

Dar să o faceţi pe criteriile astea, despre care vorbeaţi…

Exact. Iar cine nu ştie să facă ce ar trebui să facă, să înveţe. Poate fi trimis să înveţe, nu este nicio problemă. Consider că atunci când se stinge lumina, într-o casă, schimbi becul, nu schimbi casa.

Sau nu îi dai foc. Noi, cred că ne-am dat foc la ţară, din 1990 încoace, în fiecare an. Dar, să vă întreb, dacă v-aş oferi acum o super situaţie financiară, câteva milioane de dolari, dreptul de reşedinţă şi de a munci în Statele Unite, contra imposibilităţii de a reveni în România, aţi lua de la mine oferta asta?

Nu. Credeam că o să îmi ziceţi dacă aleg să muncesc în Statele Unite, nu în România.

Să faceţi o alegere definitivă, între România şi Statele Unite, cu un purcoi de bani, când plecaţi, să zicem 25 de milioane de dolari…

Consider că ar trebui să rămân în ţară, pentru că eu sunt unul dintre oamenii care pot face ceva, să le fie mai bine tuturor. Alegerea asta ar fi altfel, pentru cineva care nu se poate exprima altfel şi ar consudera că acea sumă este tot ce va putea obţine el vreodată. Nu m-aş limita numai la bani, ci şi la restul semenilor mei.

Prin urmare, credeţi că România este o ţară care trebuie salvată.

Neapărat, este prea frumoasă, ca să nu fie salvată. Una dintre puţinele ţări, care are de toate, de la munţi, la mare, la moştenire culturală. La gastronomie stăm mai slab, dar avem o istorie bogată, despre care ştim, pe care nu a trebuit să o creăm de undeva. Orice ţară merită salvată, fiindcă toţi oamenii s-au strâns acolo, cu un scop.

E blagoslovită de Dumnezeu. Iar poporul ăsta român ar trebui educat să

Să funcţioneze în Uniune, păstrându-şi, totuşi, identitatea şi obiceiurile.

Credeţi că se poate?

Mai mult ca sigur.

Vă mulţumesc pentru acest prim interviu. V-aş ruga să reveniţi. Să lăsăm să treacă două luni şi să reveniţi, să reluăm temele şi să le adâncim.

Vă mulţumesc pentru invitaţie, pe data viitoare.

 

Silviu Popescu

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *