O lacrimă și o floare, tristețe dar și mândria de a fi fost contemporani cu unchiul nostru, vărul bunicului . Domnul Emil(Milică) Vețeleanu a ales să ne părăsească la venerabila vârstă de 101 ani.
Mândria de a fi purtat acest nume dar și frumoase aduceri aminte… Cu bucurie și bună primire, tatăl meu împreună cu noi vizitam familia unchiului când eram micuță, în frumoasa și cocheta casă și grădina din zona de sud a orașului. Au trecut anii dar nu am uitat cu câtă plăcere ne primeau și am încercat să ținem legătura cu rudele acestuia. Din păcate, nu am mai reușit să ne vedem în ultima perioadă și regretăm. Îi purtăm, dânsului și familiei, respect veșnic.
Emil Veţeleanu s-a născut în Copăceni – Vâlcea, pe data de 25 ianuarie 1919, la nici două luni după Marea Unire. În 1941 a plecat pe pe front, de unde s-a întors abia după sfârşitul războiului. Este unul dintre ultimii supravieţuitori ai celebrei bătălii de la Cotul Donului, iar povestea sa de viaţă merită cunoscută, la fel ca şi învăţămintele sale pentru generaţiile de azi.
Înainte să meargă pe front, Emil Veţeleanu a urmat cursurile aceleiaşi Şcoli Superioare de Arte şi Meserii de la Craiova pe care a absolvit-o şi marele sculptor Constantin Brâncuşi. Spunea că existau doar patru astfel de şcoli în întreaga ţară, iar instituţia avea între 8 şi 10 specialităţi fiind printre cele bune şcoli de la acea vreme. A absolvit cu titlul „profesor – maistru“ în specialitatea „Electricitate“. Din acea perioadă îşi amintea: „Ca să termin şcoala a trebuit să duc alimente de acasă, că aşa se plătea atunci, în cartofi, ceapă… Era foarte bun acest troc. Acelea erau şcoli adevărate, unde se făcea carte, nu ca astăzi. Era multă disciplină. După Al Doilea Război Mondial, învăţământul a intrat în regres“.
A plecat pe Frontul de Răsărit în jurul vârstei de 20 de ani. Nici până acum nu a putut uita gerurile pe care le-a îndurat în Rusia, timp de patru ani: „Când s-a terminat Primul Război Mondial, eram în burtă la mama, dar pe Al Doilea l-am prins, pe tot. Şi chiar dacă n-am fost în linia întâi, fiind la Transmisiuni, am văzut multe orori. Ca traseu, am mers pe la Tighina, la Nistru, la Tiraspol, spre Odessa şi apoi Stalingrad şi Cotul Donului. Iarna n-am s-o uit niciodată, cu gerul din Rusia. Am avut şi un început de febră tifoidă şi m-au trimis la spital, apoi mi-au dat drumul acasă, dar între timp s-a schimbat comandantul batalionului. Maiorul Lepădatu, de la Batalionul 54 Transmisiuni pe front, a fost înlocuit de colonelul Curelea pe care-l avusesem comandant şi la şcoala de ofiţeri. El m-a rechemat pe front. Retragerea tot cu el am făcut-o“, îşi amintea veteranul de război.
Povestea lucruri, inclusiv din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cu lux de amănute, precum spaima resimţită faţă de partizani: „Mi-era frică noaptea de partizanii ruşi, pe când eram la comandament. Dormeam câte 3-4 în cameră de teama lor. Între ruşi şi nemţi erau mari diferenţe, din toate punctele de vedere, în favoarea celor din urmă, mai disciplinaţi, mai organizaţi, mai altfel“.
Pe de altă parte, Emil Veţeleanu era conștient că a uitat multe, dar pe altele şi le amintea de parcă s-ar fi petrecut ieri: „Chiar şi acum, seara, înainte să mă culc, caut să-mi amintesc mai multe, şi din armată, din război, şi de după. Mai am coşmaruri cu gările bombardate pline de oameni. Am avut noroc, aşa am supravieţuit, noroc că eram la Transmisiuni. Retragerea a fost mai grea, pentru că Transmisiunile rămâneau la final. Eram comandant de companie în grad de locotonent, pe vremea aceea“, îşi mai amintea bătrânul colonel în retragere.
Când s-a întors din război a încercat să-şi reia viaţa. Dar lucrurile se schimbaseră şi a trebuit să lucreze în mai multe domenii ca să-şi întreţină familia. „Când am ieşit de pe front, cei de la Petrol au vrut să mă angajeze ca şef mecanic, aveam diplomă de profesor – maistru“. A stat la ei 15 ani. Venea rar acasă, iar copiii au crescut mai mult cu mama şi bunicii. A fost şef de schelă petrolieră la Sovrom. „Am trecut prin toate, la Petrol, apoi la Uzinele Sodice Govora unde am lucrat ca AMC-ist, adică la aparate de măsură şi control. Am fost şi în învăţământ. Era diferenţă destul de mare de salariu, în învăţământ era mult mai mic, timp de 6 ani, cât am ţinut copiii la facultate“. Altfel spus, a ţinut neapărat ca cei trei copii să aibă parte de burse la facultate şi de aceea a rămas în învăţământ, fiind astfel nevoit să renunţe la o slujbă bine plătită, lucru care, mai târziu, avea să-i afecteze pensia.
În învăţământ, bătrânul colonel îşi amintea că a fost „un zbir“, dar era felicitat pentru acest lucru. „Au făcut cea mai mare prostie că au desfiinţat Liceul Chimic din Vâlcea. Ce şcoli pregătitoare cu profil mai sunt acum?“, întreba acesta retoric, vorbind cu regret despre şcoala la care a predat şi care s-a desfiinţat acum un an. A cochetat şi cu lumea sportivă, fiind vicepreşedinte la Clubul Sportiv de Fotbal Chimia Râmnicu Vâlcea, dar şi cu muzica, fiind tenor în „Corul Olteniei“.
Emil Veţeleanu era ferm convins că secretul longevităţii sale îl constituie o viaţă lipsită de excese: fără tutun, alcool, ori nopţi pierdute. „Ca să ajungeţi la vârsta mea, contează ce faceţi la tinereţe. Eu nu beam, nu fumam, nu pierdeam nopţile. Sunt duşmanul tutunului. Nu-i lăsam nici pe copii să fumeze, dacă nu aveau armata făcută, nu aveau niciun drept. Apoi, o viaţă fără alcool este o viaţă fără griji“. „Ce să mai zic la 100 de ani? A trecut un secol… (Sursa: adevarul.ro).
Aducem acum un omagiu unui adevărat Om, un Cetățean de Onoare al orașului nostru, domnului Emil(Milică) Vețeleanu.
Corina Enache (Vețeleanu)
