Ordinea în care România și-a construit securitatea după 1990 se subțiază. În acest context Asociația Energia Inteligentă a realizat un Studiu numit Analiză energetică a României într-un context de insecuritate geopolitică și retragere a garanțiilor externe. De la securitate energetică la autonomie energetică, ruptura strategică a României într-o lume post-globalizare
Analiza noastră pornește de la o ipoteză politică: Strategia Națională de Securitate a SUA (noiembrie 2025) ar marca trecerea rolului de la „garant omniprezent” la o selecție dură a intereselor, în care protecția se condiționează de capacitățile partenerilor de a-și gestiona singuri riscurile. Dacă această premisă este corectă, atunci consecința pentru România este directă: statutul de beneficiar pasiv de securitate devine instabil, iar valoarea noastră strategică se va măsura mai puțin în declarații și mai mult în capacitatea de acțiune.
În acest cadru, energia este mutată din registrul economic în registrul de securitate. Nu pentru că prețul energiei ar fi singurul determinant al puterii, ci pentru că energia alimentează continuitatea statului: industrie, transport, sănătate, comunicații, ordine publică, apărare. Un stat poate rămâne formal suveran și totuși să fie vulnerabil dacă, în criză, nu poate furniza electricitate, căldură și combustibili. Analiza afirmă, fără menajamente, că în secolul XXI eșecul statal poate apărea prin blocarea sistemelor critice, nu neapărat prin invazie.
Globalizarea a permis un model de securitate energetică bazat pe piețe interconectate, importuri „mereu disponibile”, diversificare comercială și optimizare de preț. Într-un context de competiție între marile puteri (așa cum se prefigurează), resursele sunt folosite ca armă – fragmentarea piețelor și riscul de întreruperi (inclusiv atacuri hibride) – face ca actualul model de securitate să devină insuficient, pentru că presupune în mod fals că ”accesul la energie rămâne garantat”.
De aceea, analiza AEI susține necesitatea trecerii la o formă mai complexă a independenței energetice – ”autonomia energetică”: nu autarhie și nu izolare, ci capacitatea de a acoperi consumul critic în vârf și în criză din resurse și infrastructuri real controlabile (producție, rețele, stocuri, flexibilitate). Practic, „securitatea” nu mai înseamnă „am de unde cumpăra”, ci „pot funcționa dacă nu pot cumpăra”.
În această paradigmă, dependența de importuri și de piețe spot nu mai este doar o alegere economică, ci poate deveni în momente de criză o vulnerabilitate strategică .
De aici derivă trei traiectorii posibile pentru România anilor 2025–2035:
Scenariul A – Autonomia energetică ca autosusținere în stres, nu ca izolare. Esența lui este simplă: producție internă suficientă în momentele de vârf, mix electric echilibrat (surse stabile completate de regenerabile integrate fără a destabiliza sistemul), rețele redundante și protejate, stocuri strategice gestionate pe criterii de risc, nu de optimizare de moment. În această logică, energia devine instrument de suveranitate: reduce șantajul, stabilizează costurile, susține competitivitatea și, crucial, permite funcționarea capacităților militare și administrative fără constrângeri externe majore. Beneficiul secundar, dar strategic, este poziționarea regională: România ar putea oferi sprijin limitat vecinilor și ar deveni furnizor de stabilitate, nu doar consumator al ei.
Scenariul B este inversul scenariului A, achiziționarea de energie din import la vârf de consum, stocuri exclusiv comerciale. În acest tablou, energia nu mai este doar scumpă; devine rară. Apar raționalizări, întreruperi, prioritizări dure. Prețurile cresc abrupt, economia intră în stres, bugetul se sufocă din compensări, iar societatea se fragmentează sub presiunea inechității percepute și a dezinformării. Consecința strategică centrală este degradarea apărării: costuri operaționale mai mari, logistică afectată. Într-o regiune instabilă, aceasta nu este o problemă sectorială, ci un risc de securitate națională.
Scenariul C, „zona gri”, este cel mai seducător și cel mai periculos scenariu: suficientă funcționare a sistemelor energetice ca să nu pară urgent, suficientă vulnerabilitate ca să coste constant. Importuri sezoniere gestionate ad-hoc, proiecte strategice blocate (hidro, extragere de gaze etc.) sau împinse înainte fără un orizont de timp, rețele parțiale modernizate, intervenții reactive și plafonări care calmează temporar, dar nu repară structural. România rămâne într-un regim de improvizație administrată: nu colapsează, dar nici nu câștigă libertate de mișcare. Devine dependentă de „unde bate vântul” geopoliticii. România se găsește astăzi în această situație periculoasă.
Din aceste scenarii, analiza AEI trage o concluzie operațională: este necesară o doctrină energetică, adică un set de priorități de securitate care domină logica strictă de piață atunci când miza este continuitatea livrării și interesele statului. Principiile sunt clare: energia ca parte a apărării; independența măsurată în vârf de consum; prioritate pentru producția internă în criză; rețelele ca infrastructură critică; stocarea ca asigurare a securității; gazul ca flexibilitate de tranziție; nuclearul ca ancoră în sigurața siste,ului; eficiența ca „sursă” care reduce vulnerabilitatea fără a adăuga dependențe.
Punctul cel mai dur al Analizei AEI este, însă, altul, faptul că autonomia energetică fără autonomie tehnologică minimă este o autonomie aparentă. Dacă echipamentele mentenanța, software-ul, piese și know-how-ul rămân importate, atunci blocajele de lanțuri de aprovizionare pot produce aceleași efecte ca o întrerupere de energie. Prin urmare, analiza cere o mutare industrială: România să devină integrator și producător de subsisteme critice, nu doar importator, prin contracte încheiate pe termen lung, transfer tehnologic și politici industriale compatibile european.
Într-un mediu geopolitic mai competitiv și mai condițional, România nu se mai poate baza pe securitatea determinată de presupunerea continuității livrării externe la vârf de consum când este în deficit. Energia și tehnologia energetică devin criterii de suveranitate efectivă. Diferența dintre stabilitate și vulnerabilitate nu va fi dată de discurs, ci de capacitate de a menține funcționarea țărilor în vârf de consum și în criză, prin producție, rețele, stocare, guvernanță și lanțuri tehnologice controlabile. Dacă aceste capacități nu se construiesc, România rămâne fie în zona gri, fie expusă unei crize sistemice; dacă se construiesc, energia trece de la problemă la instrumentul de putere.
Dumitru Chisăliță
Președinte AEI
