Burnout-ul nu este un moft. Nu este un concept la modă. Este o realitate pe care o vedem în spitale, în școli, în administrație și în companii private. Oameni care muncesc mult, uneori prea mult, și care ajung la epuizare fizică și emoțională.
Tema acestei inițiative este una serioasă și merită toată atenția noastră. Dar, tocmai pentru că este o temă serioasă, nu ne permitem să o tratăm superficial sau declarativ.
În forma actuală, propunerea legislativă riscă să creeze mai multă confuzie decât soluții. Introduce obligații generale pentru angajatori, însă fără să le definească suficient de clar, fără repere concrete de conformare și fără să precizeze cine controlează, cum controlează și în baza căror criterii.
Proiectul instituie obligații în sarcina angajatorilor privind prevenirea epuizării profesionale, însă nu sunt clar definite standardele minime de conformare, nu sunt precizate criteriile obiective pentru evaluarea epuizării profesionale și nu este stabilit probatoriul minim necesar pentru constatarea unei încălcări.
Burnout-ul este un fenomen complex, cu dimensiuni psihologice, organizaționale și medicale. Fără o definire juridică precisă și operaționalizabilă, norma devine excesiv de generală, susceptibilă de interpretări subiective și generatoare de litigii. În lipsa unor repere clare, angajatorul nu poate ști exact ce trebuie să facă pentru a fi în conformitate cu legea.
Am subliniat că legea trebuie să fie clară, predictibilă și aplicabilă. În forma actuală, proiectul creează riscul unui paralelism normativ cu legislația deja existentă privind securitatea și sănătatea în muncă. Avem deja reglementări privind condițiile de muncă, evaluarea riscurilor, timpul de lucru, repausul și medicina muncii. Dacă intervenim, trebuie să o facem integrat, nu printr-o reglementare separată care dublează și complică cadrul actual.
Mai mult, proiectul instituie obligații, dar nu prevede un regim sancționator clar, nu indică autoritatea de control și nu definește probatoriul minim. În lipsa acestor elemente, norma devine fie pur declarativă, fie potențial generatoare de litigii.
Nu cred că trebuie să transformăm un subiect sensibil, sănătatea psihică a angajaților, într-un câmp de conflicte juridice între angajatori și salariați.
Prevenirea epuizării profesionale este necesară, dar trebuie abordată coerent, în dialog cu partenerii sociali, prin consolidarea legislației muncii și a normelor de sănătate ocupațională, nu printr-un text insuficient fundamentat.
În politică, bunele intenții nu sunt suficiente. Avem obligația de a construi legi funcționale.
Din aceste motive, am susținut raportul de respingere și consider că această temă trebuie reluată într-o formă mai clară, mai riguroasă și mai bine integrată în sistemul legislativ existent.
