Atunci când starețul Mănăstirii „Marea Meteoră” i-a spus că nici o femeie nu a călcat în lăcașul din vârful stâncii și că lor, femeilor, le este interzis accesul acolo, se spune ca Regina Maria ar fi replicat: „Dar eu nu sunt femeie! Eu sunt regină!”.
Cei care cunosc această poveste din primăvara anului 1921 spun că o altă regină, asemeni ei, ar putea deschide într-o zi și porțile… Athosului.
Meteorele s-au deschis femeilor abia o jumătate de secol mai târziu…
Pe 18 martie 1921, la opt zile dupa oficierea căsătoriei Principelui Carol al României cu Prințesa Elena a Greciei, Regina Maria pornește la drum.
Jurnalistul Mihail Mora consemnează, în volumul „Filme. București – Atena. Note de călătorie”: „Auzind că printre curiozitățile Greciei sunt niște mănăstiri fantastic așezate – Meteor, Varlam etc. – și-a exprimat dorința să le viziteze,cu prilejul căsătoriei principilor moștenitori” (1921).
Cum a decurs această călătorie?
Un drum și o noapte pe mare, o călătorie cu trenul, alta cu automobilul, la capătul căreia regina, mica ei suită, fiica sa, Mignon și Principele Nicolae – ajung la Kalambaka, de unde „nu se mai putea merge decât călare pe măgar”.
Regina Maria notează în caietul de însemnări : „Printr-un capriciu al naturii, aceste extraordinare stânci se ridică din câmpie ca niște giganți pietrificați…”
„….aceste imensități ieșite din comun au pe culmile lor clădiri făcute de mâna omului, ceea ce face întregul lucru absolut fantastic.”
Regina mai consemnează, cu duioșie chiar, entuziasmul cu care o însoțesc, pe cărările de munte, locuitorii zonei, „țărani naivi, înflăcărați și veseli”.
„ Am urcat anevoios…(..), am început să gâfâi, mi-am scos jacheta, am zâmbit oamenilor din jurul meu, care ovaționau de câte ori îi priveam. Uneori mă opream să privesc peisajul sau să răsuflu, rezultatul: mai multe urale! Eram, desigur, într-o companie capabilă să aprecieze”.
În cartea sa, Mihail Mora subliniază şi pericolul prin care a trecut Regina Maria: „Deoparte munții, de alta prăpastia, și o cărare numai cât se putea călca cu
picioarele. Un singur pas greșit – și prăvălirea e gata.”
Punctul culminant al călătoriei l-a reprezentat, cu siguranță, intrarea reginei în teritoriul sacru al călugărilor greci.
Iată ce consemnează Regina Maria:
„Sus, sus, atât de sus că abia puteai s-o vezi, era cocoțată vechea mănăstire. O scară incredibilă era prinsă de stâncă, un lucru groaznic, care se clătina și care ducea la o grotă în care dispărea în cele din urmă; pe marginea ei atârna o franghie și de această frânghie este agățat un cârlig imens. Aceasta cobora în jos peste prăpastie, iar pe stânca de jos aștepta o plasă imensă cu pături așternute în ea. Desigur, pare un mod nebunesc de a ajunge sus, dar nu am ezitat nici un moment să încerc să ajung la mănăstirea care era cea mai veche și cea mai interesantă…”
„… M-am așezat turcește în mijlocul plasei, care a fost închisă deasupra capului meu cu un cârlig monstruos ce strângea corzile împletiturii… și apoi am fost
ridicată de la pământ de bătrânii călugări care întorceau roata pe care era înfășurată sau desfășurată coarda…”„…Ei bine, eram sus și m-am aflat în compania câtorva călugări bătrâni, morocănoși.”
Jurnalistul Mihail Mora:
„În vârful muntelui se ridică niște pereți stâncoși de câteva sute de metri. La mijlocul lor e mănăstirea, într-o gaură imensă. Nu există alt mijloc de a te urca acolo decât tras cu funia de călugări.
De 800 de ani n-a intrat nici un strain aici, spune călugarul, care se coboară la intervale mari, spre a aproviziona pe frați. Femeie nu s-a pomenit în mănăstire. E chiar o vorbă veche că, atunci când una va încerca să se suie, se va rupe funia…
Regina nici n-a vrut să audă. A intrat în plasa de la capătul funiei….
Când a apărut suverana la gura bisericei din stâncă și-au făcut cruce și călugării de sus, și poporul de jos.”
Mihaela Iliescu
