Între 400.000 și 500.000. Aproape 200.000 în regiunea Cernăuți, aproape 125.000 în regiunea Odesa, în sudul Basarabiei, peste 30.000 în regiunea Transcarpatia (raioanele Teaciv și Rahiv, adică Teceu și Rahova/Rahau). Români cu toțîi, ei sunt supraviețuitori ai unei politici de denaționalizare brutală și continuă, scrie Petrișor Peiu pe www.ziare.com, preluat de Romanian Global News.
Divizați de recensăminte politizate în moldoveni și români. Aproape uitați de politicienii de la București. Ei reprezintă cea mai oprimată și mai nedreptățită comunitate istorică românească. Românii din Ucraina. Un stat care stăpânește teritorii cât se poate de românești, un stat care moștenește toate relele Uniunii Sovietice, dar care nu a învățat încă bunele maniere europene.
Nu știu ce ar trebui să ne doară mai tare: pierderea Basarabiei, răpirea unei jumătăți de Bucovina, ruperea de Basarabia a Bugeacului și înglobarea acestuia într-o regiune cu care nu are nimic în comun? Sau faptul că am uitat cu desăvârșire de unii dintre cei mai frumoși și mai autentici români, volohii din Carpațîi Păduroși, care nici măcar nu știu că aparțîn unui popor a cărui limba o vorbesc cu atâta dragoste. Știți, oameni buni, unde se găsesc familiiile românești cu cei mai mulți copii? În Poroscovo, un sat de volohi, mai aproape de Polonia și de Slovacia decât de România. Deopotrivă ortodocși și neoprotestanti, ei au câte 14 copii în casă. Și trăiesc incredibil de greu.
Oricine a ajuns acolo și-a putut da seama de faptul că statul ucrainean a făcut tot ce a putut pentru a izola și ucide economic această comunitate: acolo drumurile sunt de pământ, școlile sunt insuficiente, iar sărăcia este aproape „cultivată” de puterea de la Kiev. Oamenii aceia trăiesc cu mândrie în dulceață de nepovestit a unei limbi române încremenită în urmă cu secole, deși locuiesc printre rutenii care îi categorisesc cu dispreț „țiganii albi”. Ei își numesc satul „tabăra” și te salută cu naturalul „Sănătoși”. Nu au și nu au avut școală în limba lor maternă, dar știu că ” tuturinde îi tot zona de rumâni”. Da, la peste 1000 de km de București poți fi întâmpinat cu „Binele ați venit!”…. Acești sărmani frați ai noștri nici măcar nu au dreptul să își redobândească cetățenia română, pentru că legea nedreaptă oferă acest dar numai celor proveniți din cetățeni ai României Mari, indiferent dacă sunt ruși sau gagauzi. În schimb, românii maramureșeni din Ucraina nu pot fi cetățeni români, pentru că acolo nu a fost niciodată România.
În Maramureșul istoric, în dreapta Tisei, România a durat puțîn, ceva mai mult de un an, până ce guvernul Averescu și-a retras trupele pe Tisa, cedând cehilor toate aceste sate mari românești. Nici în zilele noastre acești oameni nu au găsit la București înțelegerea necesară pentru a-și redobândi cetățenia română. Peste 30.000 de români, care vorbesc o limba incredibil de curată, uitați de guvernele de la București, populează satele Apsa de Jos, Slatina, Strâmtură, Topcino, Boutu Mare, Boutu Mic, Podisor, Cărbunești din raionul Teaciv (pe românește Teceu) și satele Apsa de Mijloc, Biserica Albă, Plaiut, Dobric din raionul Rahiv (pe românește Rahau). Noi am crescut cu imaginea națiunii române întinse „de la Nistru pan-la Tisa”, dar să nu uităm că, atunci când, la 1 Decembrie 1918, Ștefan Cicio Pop a strigat acest lucru la Albă Iulia, cei din drepta Tisei au protestat, pentru că și ei își depuseseră mandatele (credentionalele) la respectivă adunare. „De la Nistru și dincolo de Tisa”, s-a corectat Cicio Pop…
Nu mi-am propus, însă, să va vorbesc despre istoria comitatului Maramureș, sau despre istoria Bucovinei sau despre istoria Bugeacului, ci despre un lucru infinit mai presant și mai trist. Sărăcia și sub-dezvoltarea regiunilor populate de români în Ucraina este chiar mai sumbră decât agresiunea continuă a statului ucrainean împotriva limbii române.
Pentru a înțelege rădăcina tuturor relelor, trebuie să ne uităm la punctul unde se aflau atât Bucovina, cât și Bugeacul înainte de 1918.
Citiți articolul integral aici: www.ziare.com
