Am dat, din întâmplare, peste un fapt incredibil. Electrecordul, cutia de valori naționale, în care s-au strâns sute de ani de cultură muzicală românească, practic, e goală. Fabrica de viniluri a fost vândută și funcționează în altă țară. Brandul ELECTRECORD a fost, practic, demolat. Au făcut cum au făcut și au reșit să fure o bună bucată din patrimoniul național românesc, știind bine că industria muzicală e aducătoare de mare profit și de faimă mondială. Nici nu mai știm, astăzi, cine ne folosește abuziv cântecele, cine profită de pe urma acestei indolențe naționale. Teoretic, seiful, care ar fi trebuit să fie plin, există. Sunt și oameni hotărâți să stopeze această hemoragie de valori românești. Ce țară naivă, biata Românie! Ce popor risipitor, poporul român! Vă invit să citiți, să reflectați și să faceți ceva, încă mai e timp, pentru ca persoanele responsabile în Statul Român să acționeze, mai ferm. (Silviu Popescu)
Am trecut prin “Poarta Stelară”. În vizită la ceea ce a mai rămas din Electrecord.
- un documentar de Cătălin Statie/Senior Editor Curierul de Râmnic Magazin
Invitația primită de la o bună prietenă, de a participa la un eveniment organizat la Electrecord, vechea și prestigioasa casă de discuri românească, m-a făcut să vibrez.
Să vizitez Electrecordul, cetatea care a ținut, între zidurile sale, toate fonogramele istoriei muzicale, teatrale și, în general, artistice, ale acestei țări, a fost ca și când am trecut prin „Poarta Stelară”.
Mai țineți minte serialul acela, în care apăsai pe niște simboluri și, printr-o construcție circulară mare, apărea o perdea, ca de apă și prin care, dacă treceai, ajungeai în alte lumi, pe alte planete, într-o fracțiune de secundă?
Intrând în Electrecord, am pășit într-o altă dimensiune. Nu mai fusesem acolo de prin vremea studenției, nu mai știu de ce m-am dus, atunci, dar, știu că am făcut-o cu plăcere.
Aceeași prietenă mi-a facilitat un interviu cu un om de excepție, care, la randul său, mi-a facilitat – pe loc- o întâlnire cu niște oameni excepționali, oameni de artă, care pun umărul, pro bono, la renașterea acestui simbol, numit Electrecord.
Foarte aproape de Magazinul Unirea, din București, Electrecordul stă ascuns în spatele unui bloc, menit să-l acopere. Bine că n-a fost demolat! În fața asezământului, în parcarea din spatele blocului și în mica curte a Electrecordului, am găsit câțiva iubitori de viniluri, atât vânzători cât și cumpăratori. Am auzit exclamații de bucurie de fiecare dată, când găseau un vinil, pe care-l rataseră, cu ani în urmă, marca Electrecord, și îl doreau în colecție.
Am discutat despre câteva viniluri rare, a căror copertă nu mai există și care, întâmplător, se găsesc în colecția mea. Printre ele, singurul vinil al trupei Antract, pe care eu îl am și cu autografe. Bineînțeles, le-am arătat ultimul număr al revistei Curierul de Râmnic Magazin, ca să le explic cine sunt și că vin de la Râmnicu Vâlcea, să spun tuturor o poveste tristă.
Pentru că eram singurul reprezentant al presei din România, prezent la Electrecord.
Sun la numărul de telefon primit și mă primește un domn bine făcut, chiar solid, binevoitor, șarmant și mă opresc aici cu aprecierile, care nu sunt gratuite. Atunci când o să publicăm interviul cu acest domn, o să vă dați seama ce sarcină grea a primit. Patriot.
Domnul Radu Molnar este administrator special, adică acel om desemnat să scoată Electrecordul din insolvență, acesta aflându-se în reorganizare judiciară. Pentru că Electrecordul a fost pus pe butuci, ca orice brand românesc după revoluție, printr-o proastă administrare, ajungând aproape de faliment și nu fără intenție.
Acest domn, avocat de meserie, a fost desemnat de către Statul Român, de acea parte a lui, care încă ține la țara asta, să reinventeze Electrecordul, să nu se piardă imensul patrimoniu păstrat acolo.
M-a plimbat prin vestita sală de înregistrări a Electrecordului, cu acustica ei excepțională, mi-a arătat aparatura încă existentă, țambalul la care a cântat vestitul Toni Iordache, care și-a scrijelit numele pe el, alături de alți mari interpreți. Mi-a spus de oferta imensă primită pentru a vinde acel țambal, ofertă declinată de dânsul. Câți dintre noi ar fi rezistat tentației?
Pe pereții holului era prezentă o galerie cu fotografii ale marilor nostri cântăreți: Maria Lătărețu, Maria Tănase, Aurelian Andreescu și mulți alții.
Mi-a vorbit de istoria așezământului, despre tonele de nisip de deasupra, parte din mesteșugul construirii acestei săli, constructorii fiind cei de la Philips. Interviul i l-am luat în această faimoasă sală. Atenție, este o sală faimoasă datorită acusticii sale.
Dacă noi, românii, pierdem acel patrimoniu, ne pierdem identitatea. Și valoarea lui nu are dimensiune în bani. Din 1932 încoace, Electrecordul a fost depozitarul marilor valori culturale ale României.
Ca să vă fac curioși, am să vă dezvălui o singură întrebare, dintre multele pe care le-am pus domnului Radu:
„Mai este Electrecordul un brand românesc?”. „Electrecordul a fost, din 1932, până în prezent și va dăinui, cât va dăinui acest popor”.
Cele două interviuri, cel cu artiștii întâlniți în holul Electrecordului și cel cu domnul Radu Molnar le veți regăsi în paginile revistei Curierul de Râmnic Magazin. De asemenea, filmele cu cele două interviuri le veți putea viziona, la data apariției în revistă și pe canalul nostru de Youtube, – curierulderamnic.
Sunt Cătălin Statie, Senior Editor la revista Curierul de Râmnic Magazin, mă aflu în sediul faimosului Electrecord din București, cu numai puțin faimosul domn director, Radu Molnar, reprezint revista Curierul de Râmnic Magazin condusă de nu numai puțin faimosul ziarist vâlcean, Silviu Popescu, care este fostul meu coleg de clasă și prieten. Și pentru că ne-am întâlnit aici în sediul Electrecord-ului românesc, aș dori să vă ofer ultimul număr al revistei Curierul de Râmnic Magazin, revistă în care va apărea și interviul cu dumneavoastră pe care îl propunem cititorilor noștri.
Mulțumesc tare mult!
Deci, întrebarea grea despre care am povestit de la început. Domnule administrator special…
Corect, așa este…
Electrecordul se află în faza de reorganizare și, din câte am discutat cu dumneavoastră, sunt toate speranțele să iasă din această fază, să devină rentabil și să continue să fie un brand românesc. Mai este un brand românesc Electrecordul?
Electrecordul a fost din 1932 până astăzi și va dăinui așa cum trebuie să dăinuie acest popor. Așa cum este, plin de alte lucruri pe care nu e momentul să le discutăm acum, acest popor va dăinui și prin muzica existentă aici, în fonoteca noastră, care este un bun național. Și, atâta timp cât se va vorbi despre România, se va vorbi și despre Electrecord.
Este foarte frumos ce spuneți. Eu dețin o colecție impresionantă de viniluri, dinainte de ‘89, că după ‘89 nu am mai putut. Am văzut afară, înainte de a intra aici la dumneavoastră, colecționari de viniluri care fac schimburi cu alți colecționari. Mai vând din ele.
Am văzut oameni: “Băi, pe asta nu o am, pe ăsta nu îl am”. ”Băi, dar să te uiți la melodia aia. Că melodia aia suna într-un mare fel”. Și de aici se leagă toată povestea aceasta cu Electrecordul. Vă rog să ne spuneți unde ne aflăm acum.
Ne aflăm în sala de înregistrări a Electrecordului unde au cântat marii maeștri ai culturii românești, pe segmentul acesta. Sunt foarte multe nume de enumerat. Și atunci, din considerent firesc, să nu uit pe cineva și ar fi păcat. Și, de câte ori mai revin aici și sper că vor reînregistra, au dorința să îi lă-săm un pic singuri să își aducă aminte și să trăiască momente deosebite, să le retraiască, după ani de zile. Încărcătura pe care o dă această sală nu cred că poate să o redea niciun alt studio modern de înregistrări, din considerente firești.
Da da! S-a lucrat mult și cu măiestrie de către maeștri în a face o sală să sune într-un anumit fel. Dar, ca să nu uit pe cineva, tot am fotografiat țambalul de lângă. Spuneți-i dumneavoastră povestea.
E o istorie romanțată dar, pe scurt, este cel mai râvnit țambal din România. Este un țambal care a fost construit în Ungaria, într-o cunoscută firmă. Cei care sunt de meserie știu. A concertat pe acest țambal și Toni Iordache, vorbesc de nume foarte cunoscute. Și cei care cântă aici. Nu pleacă de aici din incintă, e de ani de zile aici. Are un sunet deosebit și este foarte râvnit, dealtfel.
Da, e de neînstrăinat. Chiar dacă ar aduce niște bani în insolvență, e de neînstrăinat.
Nu, nu! Cum ți-ai vinde sufletul? Nu se poate. N-aș fi crezut că te pot lega și anumite obiecte cântătoare. De pildă, acest țambal.
Da, valoarea lui este mare.
Îmi permit să vă mai spun, adineauri, din scurta prezentare. Ar trebui să vorbim mult mai mult. Drept dovadă, această sală are particularitați deosebite. Peste plafon sunt în jur de 20 centimetri de nisip, pentru o audiție cât mai fidelă.
Da, câteva tone de nisip.
Sunt aproape 12 metri înălțime și sala are 280 mp.
Și ecoul este mort ca la orice sală de studio, în care nu trebuie să apară alte sunete decât cele pe care le scot artiștii. În spate avem locul unde este masa de mixaj. Parcă ar fi numai amintiri pe toți pereții.
Așa și este! Și astăzi primim o multitudine de cereri. Și din America și din Japonia și din China și din multe părți ale lumii, pentru a le transmite fragmente din melodiile înregistrate aici, pentru diferite activități ale lor, în comun cu noi.
Spuneți-mi care sunt planurile de viitor ale Electrecordului și implicit, ale dumneavoastră, ca omul care ține să-l aducă înapoi, integral, statului român.
Cum adineauri am spus, trăim într-o societate vie, Societatea Electrecord. Cu toții vrem să mergem mai înainte, în fel și chip. Dar acest patrimoniu național nu poate fi înstrăinat nimănui. Și va rămâne în veci, cum am spus înainte.
Am avut întâlniri la vârf cu președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, cu doamna președintă a Televiziunii Române, cu directori și decani de facultăți. Să purcedem la activități, audiobook-uri, o serie de activități cu Academia Română, care să reintre în Fonoteca Națională, la noi, exact cum adineauri v-am spus.
Să rămână acestui popor. Să rămână și să știe și cei care vin după noi cine au fost oamenii de valoare care au cântat, oamenii care și-au dat sufletul pentru ca noi să ne simțim bine, în diferite ocazii.
Știu că Electrecordul a avut unitatea lui de producere a vinilurilor înregistrate. O mai are?
Cu părere de rău, absolut tot s-a înstrăinat. Sunt motive pe care nu are rost să le discutăm. Dar, acum pot să vă spun cu tristețe, nici eu nu am văzut cum arată, cred că ar fi fost firesc măcar una să fi rămas.
Să știti că lucrurile astea s-au făcut cu cap, adică înstrăinarea aceasta. De exemplu, în Austria s-a făcut o mare fabrică de viniluri, cu o producție de 100.000 de bucăți pe nu știu ce perioadă care să acopere Europa de Est, nu Europa de Vest. Acolo sunt mai multe unități, că francezii și italienii le au pe ale lor. Când mi-am dat seama de treaba asta, nu m-am gândit atunci. M-am gândit, în schimb, acum, când am venit aici, la unitatea aceea de viniluri, eram curios ce s-a întâmplat cu ea.
Funcționează în altă țară.
Eram sigur!
Deci, astăzi, când noi discutăm, este operațională în altă țară.
Eram sigur!
A fost tehnologie de vârf când a fost achiziționată de statul român, care nu s-a depreciat.
Pe ce suporți veți înregistra în continuare? Veți apela la fabrica din Austria sau alte fabrici de viniluri sau veți merge pe CD, DVD?
Cum bine cunoasteți, segmentul de vânzare de CD-uri este în scădere. Drept dovadă nici laptopurile nu mai au suport. Adică tehnologia avansează galopant și mi-e greu să spun eu în acest moment cum se va întampla peste 5 ani, 10 ani. Dar, ce e aici, deci înregistrările pe care le-am făcut și le vom face, o să aibă tot timpul altă căldură. ~sta e cuvântul. O căldură anume.
Da. Și cum o transmiteți celor ca mine care vor să o audă și multor altora?
Deci, în afară de suporturile care le avem pe CD-uri și plăci, mai suntem prezenți și pe rețelele de socializare. Eu vă spun pe care le-am făcut, nu spun lucruri pe care o să le fac și poate nu pot să le fac. Aici, din această sală, s-au transmis spectacole live în perioada aceasta interesantă, nu știu cum s-o denumesc. Și au venit trupe, care au cântat, fără bani, dar le-a făcut o reală plăcere să cânte de aici.
În istoria lor asta va rămâne. Sunt multe trupe care se pierd pe drum, dar faptul că au cântat cândva în sala Electrecord, aia va fi în istoria lor.
Deci, timbrul acela pus, indiferent pe ce suport – Electrecord, are oriunde o valoare și sentimentală, nu numai de profesionist.
Interesant ce ne spuneți. O altă întrebare grea este următoarea: Drepturile de autor au rămas în continuare ale Electrecordului?
E mai mult de discutat având în vedere că segmentul juridic are o particularitate anume și aici nu putem să greșim. Dar, drepturi conexe, rezultate din drepturile de autor, sunt ale Electrecordului.
Da, aici este bine pentru că de aici vin banii. Și dacă vă mișcați foarte bine mai ales pe Youtube, Spotify sau cine știe ce rețele din acestea, e posibil să căștigați foarte mulți bani. Există o colecție de viniluri a Electrecordului?
Este. Cred că în altă emisiune va fi o mare plăcere să vi le prezentăm.
Ar fi foarte interesant.
Facem câteva imagini și din fonotecă. Oricând sunteți bine primiți, pentru că transmiteți și lucruri pe care multă lume nu le știe, și e păcat. Multe întrebări au fost: mai există Electrecord?
Pai, să știți că eu când am auzit și prietena noastră comună, Tamara, mi-a trimis afișul, mi-am zis că trebuie să merg acolo. I-am spus lui Silviu că mă duc. „Du-te Cătă”. Și pe drum, mi-a spus la telefon: „Nu ți-ai luat aparatul dar ai telefonul tău, fă un interviu cu domnul Radu”.
Drept dovadă, am făcut acest gen de pionierat, cu un mic târg la noi aici, în fața societății, casei de discuri. Și lumea. Dacă o să puteți să trageți câteva cadre, iubitori de muzică, iubitori de ascultat muzică pe vinil, s-a strâns ceva lume.
Ce credeți că am făcut înainte de a vă suna pe dumneavoastră? I-am fotografiat pe toți cei de afară și m-am fotografiat cu principalul colecționar. „Nu mă fotografia”, mi-a zis. „Hai mă să te fotografiez că tu dai viață ăstora”. Și m-am fotografiat acolo. O să vedeți că vor fi două filmulețe: unul cu interviul cu dumneavoastră și unul cu ce am făcut noi pe afară.
Mult mă bucur că ați venit și de la Vâlcea.
Da, am venit special pentru evenimentul de afară. Între timp am discutat cu Tamara. „Aș putea să iau un interviu?” Mi-a spus:”Da, îl sun eu pe domnul Radu”. M-a sunat înapoi și atunci mi-am zis că o să fac mai multe lucruri deodată.
Mi-ar plăcea ca cei cunoscători și iubitori de muzică și actualii artiști să facă, nu o cărare spre Electrecord, ci un drum. Să vină frecvent, să reînregistrăm aici, pentru că e păcat să plece. Nu, nu e corect să spun asta.
Acustica asta nu o să o mai găsească sub niciun burete. Toate studiourile sunt cu burete. V-am spus, am și eu o “chițineață” ca să îmi aduc aminte, cu sculele de pe vremea liceului meu, dar ce este aici nu poate fi egalat. Dar mai există un studio, dacă îmi aduc aminte, la Timișoara, al Universității din Timișoara. Am avut o discuție cu cineva care a terminat Matematica acolo și e același tip făcut după cel de la Electrecord.
Este facut de o echipă de la Philips.
Și cum se lucra pe vremea aceea, este extraordinar. Am fotografiat aici, o să le pun, să vadă lumea. Este bucurie mare că Electrecordul încearcă să revină, în piața românească, ca deținător de nestemate ale muzicii românești. Voiam să vă întreb dacă aveți de gând să reluați și spectacolele aici. Odată, se făceau spectacole, audiții.
Nu numai, că deja suntem în pregătiri. Da, e mai problematic cu lojele. Dar pot să vă spun că am organizat o avanpremieră a unui spectacol de teatru „Mătrăguna”. S-a auzit impecabil. Au fost numai vreo 90 de persoane, invitați de-ai noștri, chiar în dorința asta, actori pe care i-ați văzut – o parte din ei- și au zis: “Măi, cum se vede, cum se aude fără microfoane?”. Și așa, pe scaune, așa cum stați dumneavoastră.
Și sunetul va fi foarte bun acolo, deși eu am un aparat de înregistrare a sunetului foarte bun. Dar, e ceva aparte. E multă istorie aici. Și mă bucur că s-a găsit un om ca dumneavoastră, care să aibă putere, atât în inimă cât și în minte, să dea piept cu vremurile. Că este delicat să vii acum și să arunci Electrecordul din nou într-o piață, care este de un avarism ieșit din normal. Eu cunosc lumea asta, a artiștilor. Vorba aceea, își dau peste picioare…
Da, am văzut și eu.
Mulți dintre ei s-au obișnuit cu bani mulți, de la primării, fără număr, cum e povestea. Și au uitat să mai intre în cluburi, să mai intre într-o sală micuță, să își cheme prietenii. Și, mai ales, îmi pare rău, eu nu sunt de meserie, dar nu mai știu dacă mai există critică muzicală. Sau critica e foarte rară.
Aici m-ați încuiat.
Lăsați, că și eu sunt foarte…
Ați atins așa un subiect. Parcă eu vă iau acum interviu. Dar, poate că organele specializate ale statului ar fi trebuit un pic să se aplece și asupra noastră. Pentru că e, totuși, inima acestui popor.
Vreți să vă spun o chestiune? O să vă spun ceva mai dur decât spuneți dumneavoastră. Asta ține de siguranță națională.
Absolut.
Să nu îmi spuneți mie ce e patrimoniul cultural românesc. Alții dau bani grei să cumpere… Păi gândiți-vă, scrierile lui Cioran au fost cumpărate de un investitor. Pentru acest gest Academia Româna a spus: „Îți dăm titlul de academician”. „Domnule, nu mă interesează”, a spus. „Eu le-am dat statului”. Aici sunt valori grele, cum să vă explic. Discut cu mulți despre muzica populară. Pentru mine muzica populară începe cu Maria Lătărețu și de acolo în jos toți ceilalți. Maria Ciobanu este de la mine de la țară, ca să înțelegeți.
Am înțeles.
Totul începe de aici. Aici Maria Lătărețu este prezentă. Chiar am să vreau să văd în fonotecă materiale, să le fotografiez, acelea cu Maria Lătărețu.
Cu mare drag!
Sunt artiști fenomenali. Și de asta spun. E chestiune de siguranță națională asta. Nu e nimic altceva. Dacă i-ai furat sufletul poporului…
Deci, dacă cumva s-ar fi gândit cineva să-i dea o valoare Fonotecii, care este în patrimoniul național, în conglomeratul acesta al unei legislații stufoase, orice lucru care are valoare poate sa fie pus pe piață. Poate fi vândut și cumpărat. Și putea să cumpere oricine Fonoteca.
Știți, există o tehnică…
Ca și când ai fura sufletul cuiva.
Există o tehnică în ringul marilor afaceriști, spune așa: „Îl cumpăr cu totul și îl închid și îl pun deoparte. Ca să nu mai existe”.
Așa este. Cred că așa s-ar fi putut întâmpla.
Da, da. Și nu se poate.
Mai sunt și alte aspecte care, din considerente firești, nu se pot discuta. Nu că nu se pot discuta, nu e momentul. Discuția ar fi mai lungă și, posibil, plictisitoare pentru auditori și cititori. Dar, dacă veți avea plăcerea…
Da, da, sigur da! Odată ce am luat contact cu dumneavoastră. O să vin și cu directorul ziarului, Silviu, prietenul meu, un tip de o cultură deosebită. O să stăm mai mult de vorbă și o să vedeți. O să vedeți că noi, ce scriem în revista asta… nu suntem veniti așa cu pluta pe…
Da, și nici nu contest. Și faptul că ați venit special pentru așa ceva, chiar îmi dă un sentiment de mândrie, de ce să…
Special pentru treaba asta am venit. Și îmi pare bine că am găsit aici un luptător. Aveți așa… o figură impresionantă. Vreau să mă uit la urechea dumneavoastră. Ați făcut cumva lupte?
Discutăm altceva.
Știți, am un prieten care e luptător și întotdeauna când vrei să vezi dacă cineva a făcut lupte, uită-te la urechile lui.
Sunt tocite de…
Da, de podea, de…
Vezi numai că lupta mea este pe alt tărâm. Nu aș fi crezut că…
Da, este o luptă în care și a fi format contează foarte mult.
Am discutat și am rămas surprins de ceea ce mi-ați spus. Și dacă vreodată o să trecem pe un alt segment al unui interviu anume, chiar mi-aș permite să spun lucruri care nu le spun nimănui. Au trecut niște ani și poate ar trebui să știe mai multă lume, anumite lucruri.
Aș vrea să le păstrați pentru noi, cei de la Curierul de Râmnic.
Nu le-am spus nimănui. Dar, trec anii și e păcat ca și cei care vin după noi să nu știe anumite lucruri și care e adevărata față a unor lucruri. Nu informații de media. Că e păcat să trăiască într-o minciună.
Bineînțeles! Lumea trebuie să știe realitatea.
Nefardată, necosmetizată, netrecută prin filtre, nu. Adică, aia e albă, aia e neagră.
Din tot ce s-a vândut în România, uite, a scapat Electrecordul. Bine că a scăpat.
Nu îmi vine să cred! Repet! Nu îmi vine să cred!
Păi, dumneavoastră cum credeți că ni s-a aprins nouă beculețul la Vâlcea, când am auzit de Electrecord? Uitați-vă pe curierulderamnic.ro și o să vedeți că și săptămâna trecută și săptămâna asta sunteți pe caruselul ziarului online cu acest eveniment. Nu ați știut. Vă spun acum. O să vă uitați să vedeți că sunteți pe carusel, pus de noi, pentru că, atunci când am auzit Electrecord, am zis: hopa!…
Da, mă bucur că dumneavoastră ați reușit să veniți. Mai sunt probabil și alte persoane care, din alte considerente, nu au putut veni. Dar, sigur ne vor ajuta. Asta e părerea mea. Cum tot poporul o să ne ajute să nu capotăm. Că nu ducem cea mai bună perioadă. Casa de discuri, așa îi spune. Casa de discuri… Ar trebui să vii să înregistrezi aici. Nu mai vine lumea. Nu mai vin artiștii.
Sunt atâtea studiouri.
Da, nu mai discutăm despre ele. Știm și cine le are. Foarte bine!
Sunt foarte multe. Și tinerii aceștia își fac imediat. Tehnologia a avansat atât de mult încât aici e vorba de urechile cele mai șlefuite. ~lea trebuie să audă sunetul de aici.
Sigur! Sigur! Poate că ar trebui să fim mai performanți și cu noi înșine, să nu fim prea indulgenți. Să ne placă o muzică bună, o muzică caldă. ~sta e un cuvânt interesant și real.
Da, da, caldă…
Ca și oamenii care o ascultă. Că muzica te schimbă, îți aduce o stare de liniște. Așa ar trebui să fie.
Da, păi, noi numai cu muzică am crescut.
Da, sunt convins.
Eram DJ în liceu și căram pick-up-ul după mine că nu mi-am permis niciodată să car magnetofonul care avea 70 de kg, Kashtan. Căram pick-up-ul și mi-aduc aminte, eram student. Veneam în gară, cu trenul, cu rucsacul, pick-up-ul, cu boxele și cu vinilurile. Și colegii veneau să îmi ia țuica și alea…
Am înțeles.
Îmi pare bine că am stat de vorbă cu dumneavoastră. Vă mulțumesc foarte mult că ați acceptat să dați acest interviu pentru Curierul de Râmnic Magazin și vă invit, dacă treceți cumva prin Râmnicu Vâlcea, să veniți și la noi la redacție. Avem o redacție frumoasă. Putem lua acel interviu, îl luăm pe canapeaua din redacția noastră, unde se iau toate interviurile. Și vă rog să urmăriți pe Youtube curierulderâmnic. Să vedeți și micile noastre producții, printre care și interviurile. Deocamdată cu personalități vâlcene.
Mi se pare firesc.
Personalitățile vâlcene care se apropie de o competiție electorală, dar și cu oameni de artă. Deocamdată este numărul 5 dar vor veni și celelalte numere. Mijlocul, care se cheamă Special, va fi diferit. Vă mulțumesc foarte mult!
Și eu vă mulțumesc!
Și vă rog sa păstrați chestiunile acelea pentru Curierul de Râmnic Magazin.
Am promis și mă țin de cuvânt. Cele bune! Și cititorilor dumneavoastră multă sănătate! Că restul e can-can.
Vom reveni asupra subiectului. E important să știți cum evoluează această dramă românească.
