Sunt din generația ”decrețeilor” (în fine… cu vreo 3-4 luni mai mare). Generația crescută cu ”cheia de gât”, două ore de program TV (din care una exclusiv despre ”realizărilii”) și-n care posesorii de pickup aveau, pe scara socială, statutul celor care astăzi dețin ultimul răcnet de sistem audio profesional (de-alea de le găsești la minim 10000 Euro).
Sunt din generația pentru care accesul la muzică, la muzica de calitate, era rezervat unei clase privilegiate. Și, atunci, tinerii au început să-și creeze propria muzică. Pentru că la un moment dat tehnologia n-a mai putut ocoli insula comunistă și la urechile celor mai talentați tineri au ajuns combinații cursive de note muzicale, ce nu erau deloc încurajate (unele erau aproape la limita interzicerii oficiale) de clasa proletară aflată la conducere. De la rock’n’roll la rock-ul psihedelic și progresiv, de la folk-rock la hard și heavy metal, tinerii au început să asculte și apoi să creeze.
Să compui și să cânți piese neagreate de regim au devenit o formă de rezistență – rezistența prin muzică. Rezistență care s-a acumulat, ca niște bule de gaz într-o masă vâscoasă, explodând sub forma unor trupe și muzici care au marcat adolescența, tinerețea și evoluția ultimelor generații ale mileniului trecut.
Phoenix a fost o adevărată supernovă, cu un parcurs complicat atât muzical cât și geografic. Cumva incontestabil Phoenix a primit ”coroana” de regină a rock-ului românesc dar locul II este disputat între Iris, Celelalte Cuvinte, Timpuri Noi și încă vreo 2-3, pe care nu le mai numesc pentru că despre astea patru vreau să vă povestesc în rândurile următoare.
Doar să mai menționez că, după 1989, viața ni s-a umplut excesiv de tot ce ne era interzis: de la mâncare la mașini, de la ziare la filme… pentru adulți și de la partide politice la trupe rock.
Ok, poate nu e cea mai fericită… împerechere asta cu partide/trupe, doar că în ambele categorii s-a produs rapid o selecție naturală și au rămas, în rock, doar cele mai valoroase. Cei care ne fac mândri că suntem vâlceni – Antract, dar și Sarmale Reci, Timpuri Noi și trupe construite în jurul unor staruri cărora le-au luat numele – Rareș Totu și Ovidiu Anton. Din păcate, în politică a fost exact invers – selecția naturală a favorizat pe cei mai puțin valoroși, fenomen ce continuă de 30 de ani. Ceea ce demonstrează că românii se pricep mult mai bine la rock decât la politică.
Așa că mai bine revenim la muzică. Și supertrupele pe care le-am amintit până acum doar pentru că s-au adunat, toate, în acest weekend fără niciun strop de ploaie, pe platoul de la poalele Țurțudanului, la Summer Camp Brezoi.
Ceea ce o să scriu în continuare este exclusiv părerea personală a unui ”decrețel”, care definește muzica exclusiv în termeni de ”îmi place” și ”nu-mi place”. N-am absolut nicio calificare să fac clasamente, sunt fizician. Dar, pentru tinerețea mea de la sfârșitul comunismului, Iris a fost un monstru sacru, Celelalte Cuvinte un fenomen iar Sarmalele Reci picătura de rezistență și umor care m-au făcut să trec mai ușor peste repetate mineriade și victorii PSD în alegeri.
De aceea, în propriul meu sistem de referință în acest weekend, la Brezoi, s-a creat cea mai mare densitate de muzică rock de calitate, pe care culmea Țurțudanului a putut s-o audă de prin cretacic încoace.
Să revăd Celelalte Cuvinte, la 29 de ani de când mi-au umplut de magie ultimul meu bal de studentă, din 1991, a fost o experiență inițiatică. Chitarele, clapele, tobele, vioara lui Ovidiu și vocea lui Calin Pop au însemnat pentru mine muzica îngerilor care mă readuceau la viață după maxim petru ore de somn, ce urmau după minim 15-16 ore de învățat, din trei sesiuni de iarnă (i-am auzit prima dată pe la jumătatea anului II) patru de vară și vreo trei de toamnă! Magia care mi-a umplut anii de studenție, stresul de la primele joburi și toate golurile din suflet, până când prozaicul goanei continue între casă, serviciu și alte obligații domestice nu mi-au mai lăsat timp să savurez muzica.
Să ascult live Celelalte Cuvinte a fost ca o revenire din transa asta a comportamentului semiautomat casă-job-replay și mi-a deschis, undeva între neocortex și sistem limbic, trapa spre bucuria de a asculta muzică, de a trăi experiența rock. O mică dar importantă schimbare în viața mea, pe care am pornit-o chiar de azi.
Și toate astea au fost posibile datorită Asociației Mentor Rock și neobositului Mihai Mugescu. Care demonstrează de aproape două luni că, dacă publicul are un comportament civilizat și se respectă strict toate regulile de distanțare și igienă, se pot organiza evenimente superbe, chiar și pe timpul celei mai mari crize sanitare din istoria modernă a omenirii.
Așa că, la final vreau să le mulțumesc, nu doar organizatorilor, ci și publicului elegant și civilizat, care a demonstrat că se poate. Haideți să continuăm tot așa!
Silvia Petre – forever inloved with Celelalte Cuvinte
