Un articol al pseudonimului Delfinul publicat în „Timpul” dă „Românului” ocazia de-a ne insinua până şi tendenţe revoluţionare.
Un articol semnat c-un nume propriu sau c-un pseudonim atât de transparent precum e „Delfinul [î]l priveşte înainte de toate pe autor. Nu numai noi, dar orice ziar are obiceiul de-a da ospitalitate articolelor bine scrise ori celor purtate de-o puternică convingere, căci din momentul în care scrierea poartă o semnătură individuală nu mai poate privi colectivitatea unui partid.
Locul de căpetenie nu i se dă unui articol din punct de vedere al responsabilităţii colective, ci din acela al formei şi al omului ce l-a scris. dacă un membru însemnat din partidul roşu, d. Brătianu sau Rosetti bunăoară, ne-ar trimite un articol asupra unei cestiuni sociale ori politice i-am da locul de onoare, fără ca prin aceasta să ne mărturisim de aceeaşi părere cu d-niile lor. Nu ştim pentru a câta oară trebuie s-o repetăm „Românului” şi altor colegi că semnătura pusă sub un articol este prin ea însăşi o rezervă. Asupra unei şi aceleiaşi materii am publicat adesea articole diametral opuse, dar cu semnături deosebite.
Dar împărtăşim ori nu împărtăşim cu totul opiniile corespon [den ]tului nostru din Galaţi – asta nu e treaba „Românului” şi a nici unei alte foi.
Un partid şi opinia lui se judecă după manifestările sale autentice, şi autentice sunt cele date de organele chemate a vorbi în numele partidului. Aceste organe sunt şefii lui recunoscuţi, sunt articolele acele de fond cari nu poartă semnătură şi cari vorbesc în numele partidului. Ar fi absurd de-a limita atât de mult libertatea de gândire a membrilor unui partid până a nu-i lăsa să zică ce cred individual despre cutare ori cutare situaţie şi până a le reteza pana şi stilul.
Cîte sunt părţile pe cari le-ar putea semna orice conservator într-un articol ce poartă o semnătură individuală e cu totul altă chestie, care nu-l priveşte pe nimeni, pîn’ când o adeziune colectivă nu are loc.
Am cita ca model în această privire ziarele engleze şi unele din cele germane („Gazeta generală din Augsburg”), „Figaro” din Franţa, cari dau ospitalitate unui articol semnat pentru că e bine şi energic scris, nu pentru că foile în cestiune împărtăşesc pe deplin şi pân-în amănunte părerea autorului.
Aşadar încă o dată: semnătura unui articol constituie prin ea însăşi o rezervă din partea redacţiei ; articole semnate nu implică responsabilitatea unui partid.
Dar, pentru Dumnezeu, cine ne acuză de spirit revoluţionar?
„Românul”, organul confraţilor lui Orăşanu, „Românul”, prietenul monarhizatului prezident al republicei Ploieştilor, „Românul”, condus tot încă de redactorul „Republicei Rumâne”. E o curată ironie a sorţii de-a vedea organul turburătorilor de meserie, al oamenilor cari s-au îmbogăţit din revoluţie şi pentru cari dizordinea socială e un mijloc de trai, un meşteşug pentru câştigarea hranei zilnice, acuzând de turburători pe partidul recunoscut al ordinei.
Dar „Românul” insinuă lucrul c-un cusur şi mai subţire.
Tot „Timpul” mai spuse:
D-nii Catargiu şi Florescu nu voiesc a mai veni la putere pe cât va fi pe tron Carol I… dacă dar, pe cât va fi pe tron Carol I, nu voiesc să mai vie la putere, pentru care scop s-organizau şi s-organizează?
Am esplicat în mai multe rânduri această manieră a noastră de-a vorbi. Am spus că oamenilor mai înaintaţi în vârstă din partidul conservator li se datoreşte o reparare a onorii lor individuale, atacate prin faimoasa dare în judecată. Cei tineri n-au nevoie de această reparare pentru că le-o dă ţara şi ţara are timp să le-o dea. Dar această reparare va consista în exprimarea unei simple păreri de rău sau altfel…? Forma e indiferentă.
Când vedem pe unul proclamând azi căderea monarhiei şi instituirea republicei, iar mâne solicitând o funcţie de încredere de la acelaş monarh, cată să admitem că suveranul s-a deprins a despreţui oamenii din ţara aceasta. Căci, în adevăr, ce opinie îşi poate forma cineva despre un individ care, pentru o pensie ori o funcţie, îşi renegă tot trecutul, îşi abjură credinţele? „Man muss es in diesem Lande nicht so genau nehmen „ e poate un axion aplicabil faţă cu d-alde Candiano, C.A. Rosetti ori alţii, faţă cu oameni ce nu se pot măsura decât cu propria lor micime; dar, pe lângă rămăşiţele fanariotice din România, mai există şi nume cari au un trecut în ţările noastre şi nu pot fi tot o apă cu cei de sus. Când republicanii de ieri se bucură de favori şi distincţiuni la cari nu i-ar îndreptăţi nici o ordine de lucruri în vro altă ţară, nu li [se] poate refuza oamenilor oneşti o reparare a atingerii suferite prin frivolitatea elementelor roşii cari au votat darea în judecată, fără ca unul măcar din această plebe să aibă curajul a o şi susţine înaintea forului cuvenit. Iată dar înţelesul vorbelor noastre. Ele sunt spuse condiţionat, nu absolut. Repetăm că vorbim aci de bărbaţii în vârstă ai partidului nostru, cărora poate că ţara nu mai are îndestul timp, în cursul schimbărilor parlamentare, de-a le da ea însăşi repararea cuvenită. Vorbim de bărbaţii aceia pentru cari, din cauza vârstei, vremea are un zbor întreit de repede.
Mihai Eminescu – “Timpul” – 25 noiembrie 1881
