Nici sărbătorile nu pot trece la noi în ţară fără polemică. Românul” impută ziarelor opoziţiunii că, de unde pân-în ajunul mesajului se arătau adversare Austriei, după ce o satisfacţiune au devenit necesară ele s-au prefăcut în amice ai puterii vecine, sperând sprijinul ei, iar după publicarea satisfacţiunii ele cer depărtarea guvernului.
Lumina în care ziarul guvernamental caută să reprezinte ceea ce numeşte schimbările la faţă ale opoziţiunii este cu totul falsă. Neapărat că cuprinsul meritoriu al mesajului tronului, susţinând împotrivirea în contra preponderanţei esclusive a unei singure puteri, da piept pentru o cauză dreaptă. Prin urmare asupra fondului cestiunii nu încape discuţie şi nici nu se face. Acest fond, această idee însă e susceptibilă de forme foarte deosebite cari, fără a modifica esenţa lucrului, pot fi mai accentuate sau mai puţin accentuate, pot da loc la nemulţumiri diplomatice sau nu.
Daca, cu tot antagonismul intereselor, guvernul ar fi dorit a mănţine bunele relaţiuni formale cu monarhia vecină, modul de-a o face era simplu şi uzitat. În privirea cestiunii în litigiu se putea stabili o formă de enunţare pe care s-o fi văzut înainte de publicare ministrul plenipotenţiar al Austriei şi, dacă n-ar fi găsit nimic de obiectat în privirea formei, dacă termenii – cu toată menţinerea fondului – ar fi fost stabiliţi astfel încât să nu poată fi vorba de susceptibilităţi atinse, ceea ce „Românul” numeşte o neînţelegere s-ar fi putut evita şi ţara n-ar fi fost silită la umilire prin scuzele d-lui Stătescu.
Văzând însă forma accentuată a mesajului, opoziţia a fost în drept a crede că, prin energia termenilor, d. I. Brătianu, ca prezident de Consiliu, nu numai că urmăreşte o ţintă politică precum e mănţinerea punctului său de vedere în cestiunea Dunării, dar că ajungerea acestei ţinte este chiar asigurată şi că siguranţa aceasta-i dictează tonul măreţ al mesajului.
Aşadar forma încărcată de aluziuni putea să aibă o anume însemnătate politică al cărei efect nu voia nimeni să-l slăbească prin critice premature.
Ce se întâmplă însă? Efectul în adevăr nu s-a slăbit, dar într-un înţeles cu totul invers. Pasajul relativ la cestiunea Dunării nu voia să zică nimic, el nu ascundea nici o siguranţă în ajungerea scopului propus şi, departe de-a fi un act de curaj politic, nu era decât o inepţie imprudentă.
Din capul locului am spus că nu putem discuta cestiunile esterioare cu acea libertate cu care discutăm pe cele dinlăuntru. Teama de-a compromite cestiunile prin necunoştinţă de cauză, legitima îngrijire de-a nu vedea că ni se impune o responsabilitate pe care n-o putem primi pe cât timp nu suntem în poziţie a cunoaşte starea cestiunii şi raportul ei cu constelaţiunea împrejurărilor, toate aceste la un loc ne-au impus o rezervă pe care nici ţara, nici noi nu avem a o regreta.
De aceea şi în cestiunea Dunării atitudinea noastră s-a mărginit în a lua act de ceea ce se petrece şi se zice şi a susţinea în modul nostru atitudinea defensivă pe care guvernul pretindea că o are. dacă la Cameră s-au făcut propuneri de soluţiune definitivă, precum a făcut-o d. Carp, nu trebuie a se uita că acest bărbat politic a făcut-o stabilind de mai nainte că e ideea sa personală şi că prin enunţarea ei nu angajează responsabilitatea amicilor săi politici. Fondul cestiunii nu ne-a indignat aşadar, cel puţin nu întru cât guvernul pretinde a rămânea în defensivă corectă, ci urmările umilitoare de ţară ale unei stilizări despre care ne făceam iluzia că e un act politic şi care nu era decât o gaminerie.
Aci se naşte întrebarea: dacă guvernul a fost atât de uşor în cestiuni de formă, care trebuie să-i fie uşurinţa în cestiunile de fond? Oare ziarele austriace nu vor fi având cumva dreptate când susţin că umilirea d-lui Stătescu este un prognostic admirabil pentru flexibilitatea probabilă a guvernului în chiar fondul cestiunii?
Cât despre ţară, ea, pierzând orice credinţă în oamenii politici cari o conduc şi demult deziluzionată, îşi închipuie că rezistenţa aceasta, ca şi cea în cestiunea Basarabiei, nu e decât o comedie, o fabulă convenită de mai nainte pentru a acoperi cu abilitate concesiile ulterioare.
Mihai Eminescu – Timpul – 25 decembrie 1881
