30 august 1940. Ultimul act din drama României Mari – Dictatul de la Viena

174 0

La începutul anilor ‘40 România traversa o perioadă a incapacității decizionale influențată de concurența politică a acestor mari puteri în Europa Centrală și Sud-Estică – Uniunea Sovietică și Germania. Opera generațiilor de la 1918 se prăbușește sub efectul ambițiilor celor două mari puteri ideologice diametral opuse.

Regele Carol al II-lea, „obligat” de aceste împrejurări, ale intrării României în sfera de influență nazistă, a conștientizat necesitatea asigurării supraviețuirii propriului regim politic.

Cedarea teritorială a Basarabiei și nordului Bucovinei, în 26-28 iunie 1940, nu numai că a declanșat procesul dezintegrării teritoriale a României Mari, dar odată satisfăcute doleanțele Moscovei, nu mai puteau fi ignorate pretențiile revizioniste ale Ungariei horthyste și Bulgariei.

Guvernul român a fost somat, în pofida opoziției, să inițieze tratativele cu cei doi vecini ai săi, Ungaria și Bulgaria.

Conform tratativelor de la Craiova, desfășurate între 19 august și 7 septembrie 1940, România cedează statului bulgar Dobrogea de Sud (Cadrilaterul), revenindu-se la frontiera din anul 1912.

Ca o consecință a hotărârii regelui Carol al II-lea, din data 3 august 1940, ministrul român la Roma, Raoul Bossy, chemat telefonic de la Roma, a primit misiunea din partea ministrului de externe – Mihai Manoilescu (6 august 1940) de a pleca imediat la Budapesta, pentru a comunica dorința guvernului de la București referitoare la începerea tratativele directe cu Ungaria.

În timpul întrevederii din 7 august 1940, cu Teleki Pal (prim-ministrul maghiar) și Csaky Istvan (ministrul de externe), partea maghiară a optat, într-o primă etapă, asupra unei rectificări teritoriale, urmată de un schimb de populație, în timp ce partea română pornea de la principiul efectuării schimbului de populație în demersul său privind omogenizarea etnică, urmat de rectificarea teritorială compensatorie.

Dechiderea oficială a tratativelor bilaterale( 16 august 1940 – 24 august 1940) s-a făcut la Turnu Severin.

Cele două delegații – conduse de Valer Pop, din partea României, respectiv Hory Andras din partea Ungariei – și-au prezentat oficial pozițiile pe care se situau în ceea ce privește modalitatea soluționării acestui diferend teritorial.

Ministrul plenipotențiar Hory Andras a predat un memorandum care pleda în favoarea realizării „compromisului teritorial”, ce, în viziunea Budapestei, însemna cedarea de către România a unei bune părți din Transilvania, urmată apoi de schimbul de populație.

Pe de altă parte, delegația română condusă de Valer Pop a susținut necesitatea realizării omogenității etnice a celor două state prin intermediul schimbului total și obligatoriu de populație, acceptând, principial, necesitatea unei rectificări teritoriale în favoarea Ungariei, pentru a oferi astfel spațiul necesar populației maghiare ce avea să părăsească România în urma schimbului de populație.

În cele din urmă, nu s-a putut ajunge un rezultat, din cauza intransigenței celor două delegații: cea maghiară a solicitat desemnarea imediată a teritoriilor pe care România era dispusă să le cedeze, în timp ce delegația română a încercat să obțină mai întâi acordul ferm al Ungariei cu privire la acceptarea principiului și realizării efective a schimbului de populație.

Eșecul negocierilor a determinat guvernul maghiar să ia în considerare soluționarea diferendului teritorial româno-maghiar pe calea armelor.

Dar Hitler a decis să se implice în soluționarea litigiului teritorial dintre România și Ungaria, pentru a evita izbucnirea unui conflict militar între cele două state ce, în opinia sa, ar fi avut consecințe nefaste pentru interesele celui de-al III-lea Reich în sud-estul Europei.

De fapr, se întâmplase exact ceea ce sperase Hitler, atunci când obligase cele două țări să înceapă convorbiri. Nereușita tratativelor punea în pericol pacea în regiunea balcanică, astfel s-au creat condițiile care să justifice intervenția Germaniei ca „mediator”.

În plan politic, Hitler a hotărât soluționarea problemei teritoriale româno-maghiare prin intermediul unui arbitraj și garantarea ulterioară a integrității teritoriale a României. Ministrul de externe al României, Mihai Manoilescu, a fost invitat, printr-o notă diplomatică, la o convorbire asupra afacerilor ungaro-române cu guvernul Reich-ului și guvernul italian, fără a se specifica nimic despre o întâlnire și cu delegația maghiară.

Între timp, miniștrii plenipotențiari germani, din Budapesta și București, respectiv Otto von Erdmannsdorff și Wilhelm Fabricius, fuseseră convocați la Fuschl (Salzburg) – reședința ministrului de Externe Joachim von Ribbentrop – pentru a-și expune opiniile cu privire la noua linie de frontieră româno-maghiară.

Într-un final, după cum remarca și istoricul A. Hillgruber, soluția definitivă a „arbitrajului” reprezenta cea mai dezavantajoasă variantă pentru România.

La Viena, încălcând într-un mod flagrant orice normă de drept internațional, miniștrii de externe ai Germaniei naziste și Italiei fasciste – Von Ribbentrop și Ciano – s-au constituit într-un „tribunal arbitral” și au cerut reprezentanților României și Ungariei, pe un ton ultimativ și irevocabil, să accepte sentința dată.

Soluția aleasă la Viena de cei doi „arbitri” nu a ținut cont de perticularitățile de ordin demografic sau economic, ale teritoriului aflat în litigiu, nemulțumind profund ambele părți.

Semnarea deciziei, la Palatul Belvedere din Viena, i-a avut în calitate de arbitri pe Joachim von Ribbentrop – ministrul de externe al Reich-ului, Galeazzo Ciano – ministrul de externe al Italiei, iar în numele părților, Mihail Manoilescu – pentru România și Csaky Istvan – pentru Ungaria. Valer Pop și primul ministru Teleki Pal au avut statutul de observatori.

În urma acestei sentințe, România pierdea, fără vreo ripostă militară, aproximativ 43.492 km2, incluzând, total sau parțial, teritoriul a 14 județe (Bihor, Ciuc, Cluj, Maramureș, Someș, Mureș, Năsăud, Odorhei, Sălaj, Satu Mare, Trei Scaune, Tîrnava Mare, Tîrnava Mică, Câmpulung Moldovenesc), cu o populație de peste 2, 6 milione locuitori, în majoritatea lor români.

Soluția Dictatului de la Viena, reprezintă transpunerea în practică a unei crime în domeniul relațiilor internaționale.

Argumentele politico – diplomatice și militare, bazate pe această acceptare silită a documentului, fals intitulat arbitraj internațional, nu pot să justifice seria de erori decizionale comise în vara anului 1940, de factorii politici de la București și nici motivația atitudinii lipsite de combativitate a armatei române.

Toate evenimente,  ce puneau în joc chiar existența României ca stat independent, au provocat o adevărată indignare, solidarizând poporul român pentru  apăra integritatea teritorială a țării.

Zeci de mii de români din capitala Ardealului – Cluj – au ieșit sub cerul liber înstelat, pentru a-și striga profunda lor revoltă împotriva unei judecăți care tinde să îi ducă în robie” – scria „Universul” din 3 septembrie 1940

În „România”, din 4 septembrie 1940, profesorul Ștefănescu-Goangă, alături de alți profesori, în cadrul Universității din Cluj, au protestat „împotriva modului neomenos cum s-a procedat la dezmembrarea Ardealului”.

Sursa: historia.ro

Foto : Carol al II-lea, Hitler si Regele Mihai (1938)

Mihaela Iliescu

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *