Serbarea guvernamentală care s-a ţinut la descoperirea statuei lui Ştefan V cel Mare (1456-1504) a dat ocazie la oarecari estravaganţe din partea roşiilor, cari n-au rămas fără, urmări de nu grave, supărătoare cel puţin.
Serbare guvernamentală zicem, pentru că din capul locului s-a băgat de seamă că roşii n-au îndestul tact pentru a nu se servi chiar de-o asemenea ocazie în favorul panglicăriei revizioniste şi a frazelor sforăitoare şi că se adună împrejurul bronzului ce reprezintă pe marele Domn nu spre a-l glorifica pe El, ci spre a lustrui nulităţile lor sub razele numelui său.
De aceea lumea mai bună n-a venit la serbare.
Regele a fost primit în Iaşi de cătră paragrafele bugetului statului, despărţite în plutoane de funcţionari, de cătră viitorul foarte problematic al şcoalelor primare şi de cătră câţiva negustori izraeliţi.
Societatea ieşană în înţelesul adevărat al cuvântului s-a abţinut cu totul de la serbare, lăsând câmp deschis lumii oficiale şi oficioase.
Şi la ce să fi venit oare? S-audă pe d-nii Cariagdi, Grădişteanu şi C. A..Rosetti vorbind despre Ştefan Vodă, a cărui istorie o cunosc tustrei la un loc atât pre cât cunoaştem noi istoria Chinei? S-auză pe un d. Verussi, pictor de profesie şi ofiţer al stării civile din graţia stăpânirii, zicând că un scaun din satul Vânătorii Neamţului e tronul lui Ştefan Vodă? S-auză valuri de ignoranţă revărsându-se asupră-le, din partea unor oameni cari n-au ochi ca să priceapă suta a cincisprezecea şi pe oamenii ei şi cari, fără umbră de respect pentru. adevăr, drapează pe gigantul trecutului în hainele pestriţe ale unei păpuşi? Să vii să vezi cum asemenea inteligenţe laudă în faţă pe Ştefan şi fac aluzie, în dos, la contimporanii de care atârnă favorile publice? Pentru asta să fi venit cineva, că s-auză nesfinţindu-se religia trecutului prin platitudini moderne?
Cu toate ca discursurile aveau acrul unor improvizaţiuni nemistuite, nedemne de numele eroului, foile din Buda au luat în serios aiurările unui d. Grădişteanu bunăoară, au scris filipice au neliniştit până şi pe calmii oficioşi din Viena, ba i-a dat chiar foii din Strada Doamnei ocazia ieftenă de-a declara cu emfază:
Vom fi învinşi, dar, căzând astăzi cu onoare, naţiunea română va reînvia mâni şi-n acest mod va re ‘nvia în toată întregimea ei.
„În acest mod va re ‘nvia „ e locuţiune clasică. Se vede că există mai multe moduri pentru a muri şi a învia.
Alţii dintre oratori au numit Iaşii cetatea lui Ştefan cel Mare, deşi chiar copiii ştiu că Iaşii sunt scaunul lui Lăpuşneanu şi că Suceava era cuibul Domnului Moldovei. E ca şi când s-ar numi Bucureştii cetatea lui Radu Negru, deşi acesta la Câmpulung rezida.
În fine clasicul d. Grădişteanu spune că – într-o exploziune de dragoste – „bea în sănătatea femeilor române, căci atât valorează un popor cât valorează femeile sale”.
A esploda pentru atâta lucru dovedeşte un grad aproape necuviincios de combustibilitate. În orice caz în acest toast ar fi putut – d-sa îndeosebi – să lase cu totul afară numele unei Auguste persoane, care va fi puţin cam… uimită de onoarea ce i-o face d. Grădişteanu.
D-sa nu uită nici pe consiliarii tronului – pe bătrânii ţării cum îi numeşte – dintre cari unul, d. Ioan Brătianu, a dat o dovadă strălucită de respect faţă cu cele rămase din bătrâni, prefăcând mormântul lui Mircea cel Mare în puşcărie pentru a crea o sinecură unei rude a Simulescului. Apoi onorabilul mai vorbi şi de alţi oameni, de cari n-avea nici un drept de-a vorbi:
Sunt unii cari lipsesc de la această solemnitate – nu ştiu pentru ce şi nici voiesc să cercetez – români sunt şi ei; să nu-i uităm, Maiestate… Ei te iubesc ca noi toţi (de ex. ca baronul de Hahn, Candiano, Orăşanu) căci ei văd în Maiestatea Ta nu pe regele României, ci pe regele românilor, cu concursul cărora Maiestatea Ta vei recăpăta pietrele preţioase ce mai lipsesc însă din coroana lui Ştefan cel Mare.
În adevăr lipseşte Basarabia din acea coroană !
Şi tu, Doamne Ştefane, stăteai mult şi rece asupra acestei adunări de precupeţi de hotare şi n-ai izbit cu ghioaga Ta răpuitoare de eroi în capetele acestor reptile, acestor agenţi provocatori ai străinătăţii.
O Doamne, Doamne, că mare mult ne-ai uitat !
Tu, scutul Creştinătăţii şi cetatea Crucii, ai ascultat pe un C. A. Rosetti care-şi bate joc de legea Ta strămoşească şi care ca mâni se va îngropa ca patrupedele, fără preot şi fără lumină.
Tu, care de patruzeci de ori, în patruzeci de bătălii te-ai aruncat în rândul întâi al oştirii, căutând martiriul pentru ţară, asculţi oameni pentru cari patria şi naţionalitatea sunt o marfă pe care-o precupeţesc?
Tu, ale cărui raze ajung până la noi ca şi acelea ale unui soare ce de mult s-a stins, dar a cărui lumină călătoreşte încă mii de ani prin univers după stingerea lui; tu, care, însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s’ asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr şi de dreptate, pe aceşti traficanţi de credinţe şi de simţiri?
În adevăr, ce fericire pentru toţi românii, ce onoare de-a fi cetăţeni într-o ţară în care d. Grădişteanu, strălucitor prin morală şi dezinteresare, ajunge om mare! Ce fericire pentru toţi românii a vedea mâna regelui lor strângând pe-a onorabililor eroi din glorioasa noapte de 11 fevruarie?
Ce fericire pentru toţi de-a se vedea cetăţenii unui stat în care fidelitatea fevruaristă se decorează, în care se pun semne de onoare pe piepturile celor ieşiţi cu succes din academia Văcăreştilor!
Ar fi pentru toţi românii o onoare, o fericire nespusă de-a trăi într-o ţară guvernată de semenii morali ai d-lui P. Grădişteanu.
Sunt naivi cari cred că a urmări o idee politică cu orice preţ e rău; că nu e indiferent principiul de viaţă în virtutea căruia un popor se constituie, că e mai trainic un popor incult, sărac, dar onest, decât unul, oricât de cult, dar nelegiuit şi lipsit de orice scrupule. Sunt de ex. oameni cari cred că e mai bine a renunţa la un plan decât de a-l urmări prin mijloace care – ar face ca un popor întreg să aibă aceeaşi concepţiune de onestitate şi jurământ care au preponderat în glorioasa noapte. Chiar Ştefan Vodă va fi avut ideea naivă, el care punea ideea mai presus de toate. Dar el nu ştia nimic – d. Grădişteanu e un înţelept şi un virtuos. După ce ţara noastră s-a moralizat atât de mult, în zilele lui Carol îngăduitorul, ar trebui să mai atragem şi pe alţi români în sfera noastră de profundă moralitate şi de profundă onestitate publică şi privată.
Poate că numai oameni răi or fi zicând că cei ce speculează patriotismul şi naţionalitatea la umbra mormintelor, cei ce, pentru a stoarce aplauze, compromit poziţiunea conaţionalilor din alte ţări, ar fi agenţi provocatori ai străinătăţii, plătiţi sau plătibili, de vreme ce asemenea oameni sunt venali !
Ei, dar românii sunt păţiţi şi nu vă vor asculta. Alte mâini, mai pure, alte inimi, lămurite în flacăra durerii şi a abnegaţiunii, vor ridica semnul tainei cei mărturisite înaintea unui popor ce-şi aşteaptă mântuirea, nu mâni de negustor de vorbe şi de principii, nu mâni de speculanţi de sentimente.
Cât despre Austria, ştim că, cu tot zgomotul gazetelor sale, ea nu va da nici o importanţă aiurărilor unor oameni uşori şi ameţiţi. Viena ne cunoaşte mai bine decum ne cunoaştem noi înşine şi n-o induc în eroare asemenea declamaţiuni goale.
Numai unele rectificări ne permitem.
O foaie din Viena („Deutsche Zeitung”) numără pe d. Grădişteanu între familiile din Moldova. A păzit Dumnezeu Moldova de – asemenea virtuţi.
Zgomotele foilor ungureşti sună ca totdeuna a deşert, pentru că presa lor înclină a exagera toate. La Viena rezidă din contra o politică calmă şi de veacuri bine sfătuită, o dinastie străveche, care, în decursul lungii sale vieţi istorice, va fi trecut cândva şi prin apele demagogiei şi va şti, din Regestae dacă nu din practică, la câtă umilire ajunge o coroană şi un popor, care, ca noi, coboară în noroiul desfrâului şi al neadevărului.
Mihai Eminescu
