E curios cum legile cele mai importante trec cu iuţeala fulgerului prin conştiinţa votatorilor noştri. Vorbim de convenţiunea de estrădare cu Ţările de Jos sub care vedem semnul preţiosului d. Mitileneu. În sine n-avem nimic de zis în contra unei convenţiuni de estradare pentru crime comune, încheie-se ea cu Ţările de Jos sau cu oricare alt stat; cestiunea e cu totul alta: ca nu sub numele şi firma de estradare pentru crime comune să se strecure estradarea pentru delicte politice sau pentru fapte conexe cu crimele politice şi rezultate din ele.
Nu Olanda este ţara care ne-ar inspira vreo îndoială în privirea interpretării convenţiunii. Există însă alte state, în care stările de lucruri sunt departe de a fi atât de fericite, pline de regulă şi soliditate, precum sunt în harnica şi inteligenta Olandă; se poate deci ca această convenţie cu totul inofensivă, dacă privim statul cu care se încheie, să devie esenţial alta dacă se va încheia cu alt stat în aceeaşi formă şi cu acelaş text.
Art. 11 al Constituţiunii zice:
Toţi străinii aflători pe pământul României se bucură de protecţiunea dată de lege persoanelor şi averilor în genere.
Credem că nici o punere la cale internaţională nu poate şi nu trebuie să zădărnicească acest principiu constituţional. Sub numirea de „străinii aflători pe pământul României” se cuprind în cazuri multe românii din provinciile vecine cari nu sunt încă împământeniţi.
Pentru noi însă e just ceea ce permit legile noastre, injust ceea ce ele opresc.
Dreptul de a caracteriza faptul, de a-l numi delict politic sau comun, de-a recunoaşte că merită sau nu să fie pedepsit, trebuie să aparţină justiţiei noastre şi nu interpretării străine.
Pe cât convenţia aceasta nu e sancţionată încă şi nici a trecut prin Senat ar fi de dorit să nu se primească decât amendată, şi anume: că faptul trebuie caracterizat de justiţia statului căruia i se cere estradarea, rezervă relevată şi de Franţa în ocazii analoge. N-am dori ca prin interpretări subtile, prin analogii etc. să se nimicească dreptul de azil de care se bucură refugiaţii politici în ţările noastre. Toate tocmelele ţării acesteia sunt prea slabe pentru ca-ntr-o zi să n-avem poate noi înşine nevoie de dreptul de azil al străinătăţii. N-am voi să vedem estradaţi de pe pământul României, sub pretextul poate a unor delicte comune, oameni politiceşte oricât de vinovaţi, dar nevinovaţi şi în înţelesul legilor noastre şi după conştiinţa noastră publică.
Mihai Eminescu – 26 februarie 1883
