Extragem dintr-un important articol al d-lui Emil Zola, publicat în „Figaro”, următorul pasaj:
Desigur, principiul sufrajului universal părea inatacabil. E singurul utilaj al guvernului de o logică absolută. Închipuiţi-vă o naţie ai cărei cetăţeni sunt toţi egali de înţelepţi şi instruiţi. Ei se întrunesc tot la trei sau la patru ani, deleagă puterea acelora dintre ei pe care îi ştim cei mai capabili de a o exercita. Nimic mai simplu în teorie, nimic mai omeneşte drept.
Dar răul e că teoria se slăbeşte îndată ce trece la aplicaţie. Un popor nu e o adiţie a cărei ţifre sunt toate valabile. De aci, dând aceeaşi valoare fiecărui cetăţean, se introduce în totalitatea cauzelor erori enorme cari viţiază operaţia întreagă. Într-un cuvânt, din momentul în care oamenii intervin cu nebuniile şi infirmităţile lor, logica matematică a sufrajului universal e distrusă, nu rămâne decât un gasis abominabil. Asta nu mai e ştiinţă, e empirism, şi încă din cele mai zdruncinate, din cele mai periculoase.
Iată pentru ce toate spiritele ştiinţifice ale acestui secol s-au arătat pline de ezitaţiune şi de neîncredere înaintea sufrajului universal. Vorbesc de filozofii noştri, de savanţii noştri, de aceia cari proced prin observaţie şi experienţă. Ei nu vor să ştie de absolut, studiază pe om afară din dogme şi cred că inegalitatea fiziologică nu există, că un om nu plăteşte mai mult decât altul, că e aici o eliminaţie continuă şi necesară aproape a unei jumătăţi din umanitate. Astfel că sufrajul universal nu mai e o realitate bazată pe adevăr, ci<că> devine o idealitate ce se sprijină pe concepţiunea religioasă a unei egalităţi între spirite. Teribilii noştri intransigenţi, ateii noştri se îndoiesc ei oare să sunt simpli catolici când cheamă la scrutin până şi idioţi şi guşaţi?
Uitaţi-vă la Littré, uitaţi-vă la d. Taine şi la d. Renan, priviţi pe toţi aceia cari s-au încercat să aplice formula modernă a ştiinţelor noastre la politică: ei se dau înapoi dinaintea ideei de a da guvernul în mâinile naţiunii întregi, căci elementele nu li se par destul de hotărâte, căci observaţia şi experienţa le-au arătat inegalităţile ce produce lucrarea selecţiunii în fiecare popor, căci în fine ei nu vor să se arunce într-un empirism care duce drept la şarlatanismul mediocrilor şi al ambiţioşilor.
Iată ce trebuie să se stabilească net: sufrajul universal n-are, în el nimici ştiinţific, e cu totul empiric. Cu masa considerabilă a alegătorilor noştri neliteraţi, cu neruşinatele traficuri ale unora şi cu prostia altora este totdeauna cu neputinţă a şti ce va ieşi din scrutin. Totalul operaţiunii este orişicând falsificat, niciodată adevărul nu se va obţine fiindcă este adevărat. Candidaţii cari merită a fi aleşi sunt reduşi a uza de aceleaşi manopere şirete ca şi candidaţii cari n-au nici un cuvânt a fi. Într-un cuvânt principiul superb al suveranităţii poporului dispare, nu rămâne decât bucătăria murdară a unei gaşte de oameni fără căpătâi cari se serve de sugrajul universal pentru a-şi împărţi ţara precum se serveşte cineva de un cuţit spre a spinteca un pui.
Mihai Eminescu – 2 august 1881
