În loc de prefață
SĂ NU TE DAI BĂTUT !
Mărturisesc faptul că nici eu nu citesc întotdeauna cuvântul introductiv al cărţilor ce mi-au rămas la suflet. Însă cel care se aventurează să parcurgă volumul de față, trebuie să se supună unei asemenea cazne (după ce-mi face un hatâr, îndrăznesc să-i creez și obligații!) dacă dorește s-o înțeleagă cât mai bine, sau să acorde autorului anumite circumstanțe pe care s-ar putea să le merite.
Recunosc de asemenea că motto-ul este teribil de pretențios şi greu de respectat. Din textele unor memorii nu pot fi excluse complet ura sau părtinirea. Oricâtă strădanie ar depune autorul, cartea sa de memorii nu poate fi altfel decât subiectivă. Evident, doza de subiectivism este diferită de la un memorialist la altul. De fapt toate creațiile personale, indiferent de amploarea şi valoarea lor, poartă amprenta marcantă a personalității autorului.
Iar memoria, indiferent de gradul ei de fidelitate, este un editor notoriu pentru sentimentalism. Multiplele sale distorsiuni, în final, selectează dorința de a păstra nealterat partea care-i convine și cosmetizează invariabil trecutul. Cele ce nu o avantajează se estompează sau, câteodată, chiar dispar. Aşadar, obiectivitate totală nu există!
Vreau totuși să subliniez că dorinţa mea este să relatez cât mai echidistant fapte, evenimente, din perioada când am fost înregimentat activ în politica mioritică postrevoluționară, străduindu-mă ca subiectivitatea, inerentă de altfel, să rămână la pragul cel mai de jos.
Pentru a-mi dovedi că este așa, am refăcut o bună parte din cele scrise, încercând o detașare cȃt mai mare. Dar, vrând-nevrând, am și eu slăbiciunile mele, așa că nu trebuie să mă judecați prea aspru. Și știți cum se spune câteodată despre cel ce îndrăznește să iasă la rampă: e mai grozav decât cred alții, dar e mult mai puțin grozav decât crede el că e… Dar, oameni suntem!
În perioada 1996-2012 am fost implicat in politica romȃnească, asumȃndu-mi roluri de spectator sau actor, dar niciodată regizor. Am spus şi repet, nu sunt un bun politician, dar am îndrăznit să afirm specializarea, priceperea mea în administraţie. Funcţiile publice deţinute temporar au fost poziţii cu pronunţat caracter administrativ sau legislativ. Primarul este administratorul general al oraşului, iar consilierul municipal, edilul, face parte din grupul de administratori ai tuturor serviciilor publice urbane. În același timp, parlamentarul este − sau ar trebui să fie − un legislator, nu un politruc!
Volumul de față are la bază îndemnul, aproape imperativ, primit din partea a doi publicişti și literați vâlceni de vază, George Smeoreanu și Liviu Popescu, pe care aș îndrăzni să-i numesc prieteni. După ce au citit manuscrisul primului volum al „Rememorărilor”, publicat în vara anului 2019, mi-au spus verde-n față: Nu-i suficient! Mai vrem! Ai fost implicat, ai participat direct la evenimente administrativ-politice dintr-o perioadă complicată și importantă a dezvoltării Râmnicului, deci ai datoria să scrii ce crezi despre cele întâmplate. Nu ajunge să te declari „împătimit al Râmnicului”, ci trebuie să le spui concitadinilor care te-au preferat într-o anume perioadă, dar nu numai lor, lucruri, mai mult sau mai puțin știute, la care ai fost fie părtaș, fie spectator!
După ce am chibzuit o bună bucată de vreme, am înțeles și eu că este – într-o anume măsură − o datorie să relatezi păreri de individ implicat direct în spectacolul politic la care ai participat, pentru a permite eventualilor cititori o panoramare cât mai amplă a evenimentelor. Prin urmare le-am dat dreptate, încercȃnd să mă conformez atât cât pot eu de bine.
E drept, a mai existat un motiv al continuării rememorărilor, care se referă la familionul Zamfirescu. Deşi înţeleg faptul că într-un oraş de provincie nu ai posibilitaţile de realizare oferite de Capitală, nu sunt împăcat cu gȃndul că amȃndoi feciorii mei, Dan și Radu Zamfirescu, cu familiile lor cu tot, s-au bucureştenit. Sunt slabe speranţe să revină vreunul din ei în oraşul „împătimirii mele” şi de aceea încerc să le povestesc prin acest volum, modalitatea implicării şefului actual al clanului, în cele întȃmplate la Rȃmnic într-o anume perioadă. Poate că lor, direct, aş fi reuşit până la urmă să le detaliez câte ceva, dar ce mă fac cu Silvioara, şturlubatica mea nepoţică de 7 ani (leită bunică-sa Silvia), sau cu strănepotul romȃno-american apărut între timp, Thomas Zamfirescu-DeRyder? Ei nu trebuie să afle? Mai am timp să le povestesc şi lor?
O altă mare problemă a constituit-o stilul, mai bine zis, forma scrierii. E drept că faptele ce vor fi relatate au câteodată o tentă amuzantă, datorată stupizeniei sau caraghioslȃcului piesei sau actorilor, iar altădată pot provoca o tristețe cauzată de urmările neplăcute ale unor decizii politice neavenite. Însă nu-mi pot permite să folosesc un ton ironic, persiflant – deși ar fi fost mai lesne și mai plăcut de parcurs – întrucât ar însemna că întreaga mea participare a avut drept temei doar amuzamentul sau implicarea formală și ar fi păcat să credeţi asta. In cele din urmă, am adoptat stilul unor mărturisiri, al unor spovedanii.
In ce măsura duhovnicii mei, adică cititorii, mă vor absolvi de păcate, vom vedea …
Perioada acoperită de aceste rememorări se referă la anii de după ’89, cu deosebire cea cuprinsă între anul 1996, când am fost „racolat” de Convenția Democrată, recte de Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat, pentru a candida la funcția de Primar al municipiului Râmnicu Vâlcea, și anul 2012, când am ieșit definitiv „la pensie”, încheindu-mi mandatul de deputat în Parlamentul României.
În genere, cititorii − chiar și cei avizați – sunt dornici să afle detalii despre cancan-uri, despre tot felul de drăcii petrecute în spatele ușilor închise. Cine povestește asemenea snoave are succesul asigurat. Regret, dar n-o să cad în plasa unei asemenea capcane. O să încerc să redau cât mai veridic întâmplări din acea vreme, dar fără să calc în picioare statura „eroilor” povestioarelor mele, sau să intru cu galoșii în intimitatea lor, chiar dacă risc să fiu ceva mai anost.
Unii cititori, ceva mai severi, s-ar putea să se declare nemulțumiți că o parte din cele scrise în acest volum se referă şi la situația politică de la nivel național, dar nu-i bai! Am spus de mai multe ori că eu mă pricep doar la administrație. Demagogia și manevrele politicești mi-au repugnat întotdeauna. Însă multe din evenimentele locale, interpretate corect, sunt o continuare a celor ce se-ntâmplă în capitala României și invers, deci nu pot fi tratate separat. Alţii, nu mai puţin aspri, ar putea să asemuiască acest volum cu o carte albă a mandatului meu de primar. E posibil să aibă dreptate. Nu am cum să relatez cele petrecute in perioada 1996-2000 decȃt de pe poziţia în care mă aflam. Altfel, ar fi trebuit să spun doar poveşti despre discuţiile, multe din ele extrem de sterile, din cadrul forurilor inferioare de conducere ale partidului meu şi acest lucru ar fi chiar neinteresant. Cine doreşte să scrie o istorie a P.N.Ţ.C.D.-ului local, n-are decȃt s-o facă, dar eu nu am să încerc aşa ceva.
Radu Paraschivescu scria: „Există − şi a fost deja formulat − reproşul că prefaţa unei cărţi e o formă de contextualizare. Aşa este. Şi comportă la rȃndul ei acelaşi risc: montarea unei lentile, prin care cititorul citeşte aşa cum i se spune”.
Jur că eu n-am vrut să montez nimănui niciun fel de lentilă! Şi vă mai rog să rețineți: prin încercarea de faţă nu am dorit să sufoc spațiul publicistic și așa excesiv de încărcat cu scrieri prea puțin potrivite.
În concluzie, am făcut ce ştiu mai bine, cu credinţa că n-am greşit prea tare. Şi pot să afirm, cu mȃna pe inimă, calitatea certă a înscrisurilor din aceasta carte : SUNT SINCERE!
În urmă cu 3-4 ani, la o emisiune a televiziunii locale, la care participau în afară de mine încă doi rȃmniceni de seamă, moderatorul, un ziarist versat pȃnă dincolo de limite, m-a întrebat brusc: „Domnule Z., orice s-ar zice, sunteţi un om de succes. Care-i secretul?” După o scurtă şovăială, am răspuns clar: SĂ NU TE DAI BĂTUT!
Cred cu tărie în această formulă de viaţă!
Biruința nu-i obligatorie, obligatorie e lupta – scria N. Steinhardt. Așadar, dacă te dai bătut, nu mai poți continua lupta, care este obligatorie pentru împlinirea unui destin.
Mai menționez ceva. Am intitulat toate aceste scrieri „Rememorări cu gust de pelin”. Primul volum din această serie a fost publicat cu subtitlul „Și voi unde erați?”. Între cele două volume sunt diferențe foarte mari. Pe de o parte, primul cuprinde afirmaţii dovedite cu înscrisuri autentice, iar volumul de față, având un pronunţat caracter memorialistic, nu se poate dezbăra decȃt parţial de subiectivitatea autorului. Pe de altă parte, unele din amintirile ce vor fi dezvăluite în continuare nu mai au un gust chiar atât de neplăcut precum cele apărute în cartea editată deja. În fapt, pelinul este amar, dar are și proprietăți tămăduitoare, iar vinul pelin este extrem de căutat în anumite situații, mai ales în luna mai.
Așa vor fi și „poveştile” din prezentul volum. Câteodată lasă un gust amar, astringent, ca atunci când mesteci o frunză de pelin, altădată însă, pot produce o plăcere similară cu băutul unui pahar de vin pelin rece de la gheaţă, acompaniat de o friptură în sânge sau de o pastramă de batal. Ca să știți ce vă așteaptă…
Volumul 2 al Amintirilor lui Sorin Zamfirescu, cel mai bun primar al Râmnicului, din ultimii treizeci de ani, va apărea, în fiecare zi, începând de mâine, 28 octombrie, la rubrica noastră Carte în serial.
Lectură plăcută!
