ANUL 2000, A FI SAU A NU FI…
Pășim în primul an al mileniului III !
Am organizat din nou, la nivel avansat, Serbările Zăpezii de la Malul Alb. Săniuțe, ski-uri, întreceri, premieri, vin și țuică fiartă, părinți, copii, multă voie bună!
Tot ca urmare a faptului că numele orașului nostru căpătase o faimă și rezonanță aparte, suntem contactați de ambasadorul Indiei, scriitor reputat în țara lui, care ne propune să organizăm la Râmnicu-Vâlcea o expoziție de obiecte artizanale specifice marelui subcontinent. Evenimentul a avut loc la Muzeul Simian și s-a bucurat de mare succes. Cu acest prilej, am dezvelit, pe zidul Casei Lahovari, o placă memorială închinată celor doi uriași poeți naționali, Mihai Eminescu și Rabindranath Tagore. Spre mirarea mea, placa mai există şi azi, deși un pic mai dosită.
Este pusă în funcțiune linia telefonică gratuită 984 – „Alo, Domnule Primar”, destinată preluării mai fluente a sesizărilor, opiniilor și reclamațiilor rȃmnicenilor.
Așa cum spuneam, urmează o avalanșă de vizite și contacte cu ambasade, instituții sau organisme externe pentru asocieri sau finanţări de proiecte necesare dezvoltării orașului nostru. Astfel, se perfectează asocierea cu Guvernul Flamand pentru construirea Incubatorului de Afaceri, au loc vizite ale reprezentanţilor Ambasadei Spaniei pentru finanțarea unui proiect de reabilitare a distribuției de apă, se definitivează contractul de finanțare cu Ambasada Canadei a unui Studiu de Dezvoltare Durabilă în cadrul Programului Agenda 21, împreună cu reprezentanții GTZ – Germania, se demarează etapa superioară de colectare selectivă a deșeurilor, o delegație oficială din capitala albaneză sosește la Râmnic pentru a învăța sistemul de colectare a taxelor și impozitelor locale, se aprobă în luna mai proiectul de asistență tehnică în domeniul producerii și distribuirii energiei termice în municipiu de către Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, tot în mai ambasadorul Austriei vine la Râmnic pentru a semna acordul de desfășurare a etapei a doua a proiectului „Ecoprofit”, am participat la o vizită de studiu pe teme de termoficare condusă de Ministerul Funcției Publice din Olanda, se întreprind demersuri de către municipalitățile din Râmnicu-Vâlcea și Straubing – Germania, pentru înfrățire, finalizate cu aprobarea dată de cele două conduceri adminitsrative, rămânând de obținut doar aprobarea Uniunii Europene, deoarece înfrățirea avea loc între un oraș din interior și unul din afara ei etc., etc.. Rog să se rețină faptul că toate acestea aveau loc cu 7 ani înainte de a fi primiți în Uniunea Europeană!
Unele proiecte abia începuseră, iar altele erau aproape de finalizare, așa că am hotărât să recandidez pentru obținerea unui al doilea mandat de primar în legislatura 2000-2004, cu scopul de a definitiva toate lucrurile și ideile antamate deja.
Campania electorală a demarat mai devreme, încă de la sfârșitul lui februarie, semn că lupta va fi îndârjită. Managerul IMSAT-ului, Dan Dragomir, declarase că între anii 1990-1996, Primăria Râmnicului ajunsese o cenușăreasă de care nu ținea nimeni seama și că, abia după 1996, instituția și-a dovedit importanţa majoră. Concluzia logică a fost întețirea bătăliei pentru câștigarea „jilțului” de Primar.
Deși guvernam împreună cu Partidul Național Liberal și cu Partidul Democrat, ambele au vrut cu tot dinadinsul să câștige postul de edil șef, aruncând în luptă pe cei care se presupunea că aveau mai multă priză la public. Astfel, Liberalii au desemnat drept candidat pe prefectul în funcție, Nicolae Curcăneanu, care-și dorea cu ardoare, de multă vreme, postul de primar, iar democrații au propus-o pe Anuța Handolescu, viceprimarul în funcție şi colaboratorul meu apropiat.
În principalul partid de opoziție, Partidul Democrației Sociale din România, au fost multe discuții și aranjamente de culise. Un ziarist care era la curent cu tot ce se-ntâmpla în spatele cortinei, mi-a devoalat punerea la cale a următoarei scheme: Anton Miţaru, președintele Consiliului Județean, dându-și seama că nu mai avea șanse să câștige al treilea mandat la judeţ, și-a dorit un post de deputat. Dar P.D.S.R.–ul avea niște parlamentari cu multă trecere în partid, așa că nu puteau fi dați deoparte cu una cu două. Atunci, el s-a gândit să-l momească pe deputatul Traian Sabău, să participe la alegerile pentru funcţia de Primar, creȃndu-şi astfel culoar liber pentru candidatura de deputat. Această variantă ar fi funcționat numai în situația în care candidatul P.D.S.R.-ului ar fi reuşit o victorie în alegerile locale, altfel redevenea un adversar mai mult decât incomod când se desemnau candidații partidului pentru Parlament. Așadar zor, nevoie, trebuiau câștigate, cu orice risc, alegerile ce băteau la uşă!
Lucrurile nu păreau deloc simple, fiindcă rezultatele obținute în perioada 1996 – 2000 la Primăria Râmnicului, arătau în mod clar că alegătorii m-ar prefera și încă într-un număr covȃrșitor. Au fost făcute și sondaje profesioniste, care mă indicau drept câștigător detașat.
Pe acea vreme alegerile pentru funcţia de edil şef se desfășurau în două tururi de scrutin. Puteai fi ales din primul tur, doar dacă reușeai să obții 51% din voturi cu prezența la vot a peste jumătate din votanții de pe listele electorale. În caz contrar, primii doi clasați se calificau pentru turul II. Conform acestui sistem era aproape imposibil să fii ales într-un singur tur.
Vă dați seama în ce conjunctură am lucrat mai mult de trei luni de zile, adică în perioada de pȃnă-n alegeri, când cei doi viceprimari, colaboratori de încredere pentru care, la inceputul mandatului, îmi dădusem consimțământul să mă secondeze, să-mi devină, dintr-o dată, adversari. E limpede că nu li se mai permitea să se implice, ca până atunci, în rezolvarea treburilor primăriei, deoarece „laurii” ce mi se cuveneau, s-ar fi multiplicat. După trecerea iureșului, am rămas în continuare prieteni buni, fiindcă am înțeles că fuseseră obligaţi la un astfel de comportament de către partidele lor. A fost o perioadă grea. Pe de o parte, trebuia să mențin trendul pozitiv pentru a nu dezamăgi, iar pe de altă parte, rămânând la conducerea Primăriei de unul singur, trebuia să fiu foarte circumspect și să mă ocup de tot și toate. Pentru a câștiga, cei din tabăra P.D.S.R.-ului și-au dat seama că trebuie să recurgă la mijloace extraodinare, indiferent cât de neortodoxe ar fi ele. Pentru unii, scopul scuză mijloacele, nu? În primul rând, au angajat doi ziarișți de marcă, doi lupi de mare, bătuți de soare și de vânt, care aveau expertiză deosebită pentru astfel de evenimente. Unul a fost, bineînțeles, prietenul la cataramă al președintelui Anton Mițaru, Petre Tănăsoaica. Acesta și-a adus camaradul de arme din Piteșți, pe vestitul ctitor de ziare, George Smeoreanu. Au organizat o primă rundă de confruntări televizate de Vâlcea 1, la care au participat candidații cu ceva mai multe șanse (eu am refuzat): deputatul Traian Sabău de la P.D.S.R., viceprimarul Anuța Handolescu de la P.D. și prefectul Nicolae Curcăneanu de la P.N.L., însoțit de șeful de campanie, Victor Giosan (!). Urmăream emisiunea de acasă, din fotoliu. Cei trei candidați începuseră să se contrazică, să se certe, să-și impute unul altuia diverse nimicuri, când deodată, superexperimentatul George Smeoreanu le-a tăiat avântul amintind fiecăruia dintre ei că aveau mult prea multe procente de recuperat față de podium-ul pe care mă căţăraseră sondajele, prin urmare primul obiectiv și singura lor șansă era să-și unească forțele împotriva mea.
Și chiar așa s-a întâmplat! Din acel moment, am aflat, din diferite surse, că s-a pus la cale o „conjuraţie anti Zamfirescu” cu sediul în cabinetul prefectural (!), ai cărei membri de bază au fost Nicolae Curcăneanu, Anuța Handolescu, Traian Sabău, Anton Miţaru și Victor Giosan, conduși de cei doi ziarișți de top, trecuți prin ciur și dȃrmon, George Smeoreanu și Petre Tănăsoaica.
Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat, partid din care făceam parte, slăbit pe plan local de atacurile prelungite și de joasă speță ale senatorului Săndulescu (apropo, fusese în cele din urmă exclus din partid și-și formase un altul format din 3-5 membri), slăbit și pe plan național de situația economică precară, dar mai ales de inspirata (în același timp, neeleganta) ieșire din Convenție a P.N.L.-ului, nu m-a ajutat deloc în campania electorală. Liderii locali țărănișți erau siguri de reușita mea și mă lăsau, la propriu, în pace. Aveam un singur consilier, pe talentatul ziarist Silviu Popescu, veșnicul revoltat de tot ce se petrecea în jurul lui, care avea duşmani puternici în lumea finanţelor vȃlcene, fiindcă nu voise să-şi arendeze condeiul. Silviu Popescu era la curent cu lipsa mea de apetit pentru orice fel de aranjament financiar ilicit, ca atare mă ajuta pro-bono, adică fără să pretindă recompense materiale. Mergeam amândoi pe la televiziuni centrale și locale, mai scria câte un articol cu tentă electorală și, fiind un informat ziarist de top, îmi aducea la cunoștință zvonurile sau știrile ce se vânturau prin oraș. În acest timp, conjuraţii se întâlneau seară de seară în biroul prefectului, unde puneau la cale fel de fel de strategii sau tertipuri. Se lansaze zvonul că aș avea un rang înalt în masonerie, sau că am să măresc taxele și impozitele locale etc., etc.. Minciuna sfruntată care a produs însă multă vâlvă, influențând alegătorii mai slabi de înger, „dezvăluia” intenția mea de a mări prețul pe gigacalorie pentru cei ce locuiau la bloc. Au și materializat zvonul, lipind în ultima noapte a campaniei electorale, când era interzisă orice activitate propagandistică, la fişierul fiecărei scări de bloc din Ostroveni, un anunț semnat de mine (fals de natură penală) care anunța o majorare cu 100% a preţului căldurii și apei calde. Tot ceea ce făcusem până atunci pentru confortul termic al locatarilor din municipiu, prin trecerea de la consumul de gaz metan cu un preț în creștere zilnică, la folosirea produsului termic rezidual furnizat de CET Govora pentru încălzirea la preț mic a apartamentelor, a fost uitat. Nerecunoștința colectivă poate naște monștri!
În preajma datei alegerilor, la Sala Palatului din Capitală, Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat, a organizat cu mare fast, lansarea candidaților de primar pentru municipii din întreg teritoriul ţării. Se pare că și la nivel național mă bucuram de o considerație deosebită, programȃndu-mi-se speach-ul imediat după cel al Președintelui şi înaintea tuturor primarilor prezenți. S-a făcut cam mare tam-tam cu ocazia acestei lansări de parcă am fi avut voturile alegătorilor deja în buzunar. Vâlcenii au venit cu un banner uriaş care acoperea imensul parapet de la balconul Sălii Palatului. Dar, „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul”! Lucrurile au luat cu totul și cu totul o altă întorsătură. Și eu m-am lăsat păcălit de rezultatele extrem de favorabile ale sondajelor de opinie. Am crezut că nu mai trebuie să fac prea multă campanie electorală, întrucât râmnicenii au văzut ce pot. Așa că mi-am văzut de treaba de primar, rămas singur la conducerea instituției. Am subestimat însă pericolul coalizării adversarilor, manevrele subterane și importanţa propagandei toxice făcute împotriva mea.
Un amănunt interesant! Cam cu vreo lună înainte de alegeri, au cerut audiență, fără nicio legătură una cu cealaltă, două importante personaje feminine, implicate în afaceri de anvergură de nivel înalt în municipiu. Prima mi-a propus sponsorizarea cu 10.000 de mărci a campaniei electorale, spunând că dorește acest lucru, deoarece are încredere că voi practica în viitor o politică de urbanism ceva mai puțin rigidă (a fost un apropo evident la rigurozitatea respectării Planurilor Urbanistice, practicată de mine până atunci). A rămas foarte mirată când, după mulţumirile de rigoare și fără să fac vreo promisiune, am invitat-o să meargă la sediul partidului nostru pentru a depune banii la trezorier, pentru a primi o chitanță doveditoare sponsorizării. Știind că este un om de afaceri „brici”, mi-am imaginat că doamna respectivă a sponsorizat, pentru siguranță, cel puțin în aceeași măsură, și P.D.S.R.-ul deoarece se aflau în relaţii apropiate de mai multă vreme. Cea de a două doamnă, nu mai puțin respectabilă, s-a oferit să sponsorizeze campania mea cu suma de 5000 de mărci (nu apăruseră încă euroii). Mi s-a părut teribil de amuzant când respectiva doamnă mi-a spus că atȃt soțul cȃt și fiica Domniei Sale sunt suporteri ai principalului meu adversar din P.D.S.R., dar s-a simțit datoare să mă ajute să câștig din nou alegerile, deoarece doreşte să continuăm trendul vădit ascendent pe care ne înscrisesem cu 4 ani in urma. Am fost flatat, fără îndoială, că am putut produce o cȃt de mică schismă politică într-o familie atât de respectabilă. Când i-am propus aceeași formă de depunere a banilor, precum în cazul precedent, a fost vizibil încȃntată să afle că nu mă pretez la mişmaşuri, sponsorizarea căpătând astfel un aspect oficial și legal. De atunci îi port acestei Doamne deosebite o stimă aparte.
Văzusem în periplurile mele prin țări străine urne de vot translucide, care permiteau un control vizual al scrutinului. Am comandat și pentru municipiul nostru circa 80 de asemenea urne din policarbonat translucid, pentru a tăia cheful unora, mai puțin duși la biserică, de a încerca fel de fel de prostii. M-am ocupat personal de buna organizare a secțiilor de votare, pentru a nu ne reîntȃlni cu disfuncţiunile sesizate în alegerile anterioare. Votul a decurs fără reproș. Rezultatul a fost aproape de cel prezumat. Se pare că mai aveam nevoie de 2-300 de voturi pentru a câștiga totul dintr-un singur tur. Pe locul II, la o distanță apreciabilă, s-a situat Traian Sabău – Partidul Democrației Sociale din România. Anuța Handolescu a strâns 4000 de voturi, iar Nicolae Curcăneanu abia 400. Asta da înfrângere a conjuraţiei…
În loc să recunoaștem civilizat victoriile sau înfrȃngerile și s-o luăm de la capăt, mai ales că P.N.Ţ.C.D. era încă aliat la guvernare cu P.N.L. și P.D., liderii acestor partide, neștiind să piardă cavalereşte, au ieșit în spațiul public sfătuindu-şi simpatizanții să voteze schimbarea (culmea!!), adică P.D.S.R.
Toate relele – încrederea din ce în ce mai scăzută în ţărănişti, găsiți singurii vinovați de toate necazurile unei perioade grele și complicate, trădarea aliaților la nivel național, dar mai ales local, propaganda deșănțată, mincinoasă şi cu tentă penală – atȃrnau de gȃtul meu în turul II al alegerilor. Cu toate astea, gândeam că diferența substanțială dobândită în primul tur va decide cȃştigătorul. N-a fost să fie! Duminică, 18 iunie 2000, o zi splendidă, cu un soare generos a scos cca 9.000-10.000 de râmniceni din casă și i-a „dus” la Baza de Agrement din Ostroveni, iar pe restul i-a îmbiat la picnic-uri în împrejurimile atât de atrăgătoare ale orașului. Prezența la vot a fost foarte slabă și am pierdut alegerile la mustață. M-am întâlnit mai apoi cu mulți concitadini, care-mi spuneau că nu au mai venit la vot în turul II, deoarece credeau că am reușit încă din primul.
În acea noapte am primit o mulțime de telefoane de la primari ai municipiilor din țară, colegi de Federaţie, care-și arătau nedumerirea față de pierderea suferită. Am rămas cu regretul neducerii până la capăt a proiectelor care ar fi propulsat orașul în chip substanțial (părerea mea!).
Deoarece membrii consiliului municipal sunt aleși după primul tur, unde avusesem rezultate excelente, P.N.Ţ.C.D-ul, cu 10 consilieri, avea acum asigurată majoritatea în Consiliul local. Dar pentru puțină vreme, fiindcă cei 10 negri mititei au dispărut, adică s-au răspândit precum potârnichile pe la toate partidele, astfel că, la un moment dat, rămăsesem singurul opozant din Consiliul local(!).
În România nu trebuie să pierzi nicio competiţie, altfel ești aruncat peste bord, indiferent dacă participarea ta a fost onorabilă sau nu. Dintr-odată, în jurul meu s-a creat un gol. Colegii de partid își căutau protecții mai solide şi erau dispuşi la fel de fel de înţelegeri oculte, iar corifeii P.D.S.R.-ului care câștigaseră tot ce se putea câștiga la nivel local, deja cloceau planuri de răzbunare. Am să dau doar trei exemple:
- Casa în care locuiam era în partaj ¾ la ¼ cu bucătăreasa familiei fostului proprietar şi primar al Rȃmnicului, Nicolae Balotescu. Nici una, nici alta, mă trezesc dat în judecată de către copiii bucătăresei (care făcuseră campanie electorală adversarului meu lipind pe ferestrele dinspre stradă ale subsolului în care locuiau, afișele electorale ale candidatului P.D.S.R., aşa încât orice trecător care vedea posterele cu Traian Sabău la subsolul casei mele işi imagina fel de fel de lucruri) pentru partajarea curţii imobilului. Am căutat un avocat pentru a mă apăra, însă toți cei cărora m-am adresat m-au refuzat. În cele din urmă, unul dintre ei mi-a spus că se teme să aibă de-a face cu mine fiindcă sunt pus la index de noua putere, de parcă aș fi fost ciumat (!). Alte exemple sunt și mai gogonate.
- Noua administraţie a editat şi ea un album cu Râmnicul de odinioară, folosind fotografiile lui Titi Gherghina, dar a eliminat poza casei Balotescu, în care locuiesc, cumpărată de mine încă din 1986, deşi clădirea este monument istoric de prim rang.
- În anii ’97-98, când s-a aplicat adevărata reformă în sănătate, soția mea s-a prezentat la Ministerul Sănătății pentru concursul de manager al Casei de Asigurări de Sănătate a județului Vâlcea, nou înfiinţată. În afara soției mele, toate partidele de la guvernare – inclusiv P.N.L., chiar și P.N.Ţ.C.D. − și-au trimis candidați la acest concurs. A câștigat dr. Silvia Zamfirescu. Au urmat valuri de contestări, unele sprijinite chiar de prefectul județului nostru. S-a organizat al doilea concurs, câștigător dr. Silvia Zamfirescu. Iarăși contestări și influențe colaterale și a avut loc un al treilea concurs. Câștigător, de dată asta final, tot dr. Silvia Zamfirescu. Deși la începuturi, Casa județeană vâlceană a fost manageriată bine, fiindcă adunase fonduri suficiente (pe atunci cotele de CASS nu mergeau la bugetul central) și a ajuns în scurtă vreme să-și dispute primul loc pe țară cu CASS-urile bucureștene. A intrat în conflict − pe care l-a câștigat − cu marile firme de pe platforma industrială Rȃureni, care nu-și plăteau obligațiile către Casă (deși salariaților li se rețineau sumele aferente), astfel că avea posibilitatea să finanțeze absolut toate serviciile medicale solicitate de sistemul de sănătate vâlcean. După anul 2000, când eu am dispărut de pe firmamentul municipiului, noua putere a început să-i facă fel de fel de șicane consoartei. Totul a culminat cu un nou examen de atestare pe post, organizat cu mare celeritate, unde rezultatele obținute în anii anteriori nu mai aveau nicio importanţă. La teza scrisă a luat notă mare, iar la oral, comisia aranjată de noua putere i-a scăzut nota în așa fel încât media generală să fie sub 8, pentru a se organiza un nou concurs. Scârbită de astfel de mașinațiuni murdare, deşi avea dreptul, soția mea nu s-a mai prezentat la noul concurs, reluȃndu-și postul de medic primar din spitalul județean.
Cu toate că adversarii mei politici rareori s-au comportat corect faţă de mine, nu mă pot abține să nu adaug un comentariu legat de considerația de care ar trebui să se bucure cei care au îndeplinit funcții publice de răspundere. Timpul nivelează sau ar trebui să aplatizeze toate asperităţile și adversitățile. Sărind peste timp, în martie 2018, am fost să aprind o lumânare la catafalcul fostului meu rival și fost primar al municipiului, Traian Sabău. Deși facebook-ul fusese timp de două zile plin de regrete și of-uri, cu trei ore înainte de slujba înmormântării, la biserica Toți Sfinții unde era depus catafalcul, în afara unui singur membru al familiei, nu se mai afla nimeni. Pentru un fost lider al partidului de guvernământ, fost șef de județ, pentru un fost deputat în Parlament și un fost primar al municipiului Râmnicu-Vâlcea, asemenea indiferență mi s-a părut aproape ofensatoare. Știam că nu prea există remediu pentru uitarea care se așterne peste toți și toate, dar… Oare în jurul catafalcului, n-ar fi trebuit să existe o gardă de onoare formată din foști colegi de partid, ori de salariați ai Consiliului Județean, ori ai Primăriei, instituții pe care le-a condus în perioade diferite? Dar locul ales pentru exprimarea regretelor și depunerii de jerbe sau coroane nu trebuia să fie – chiar pentru un timp scurt − unul din holurile celor două instituții? Sper să fiu înțeles așa cum trebuie, fiindcă nu fac o demonstrație „pro domo”. Altfel, “honni soit qui mal y pense”, cum spunea regele Eduard al III-lea, punându-i la colţ pe răutăcioşi!
Revenind, neprietenii ar putea crede că aceste memorii le-am scris pentru a mă împăuna cu realizările „mărețe” ale mandatului meu de primar, dar oricât de modest ai fi, nu cred că reușitele trebuie trecute cu vederea. Cu atât mai mult cu cât memoria și recunoștința publică sunt extrem de scurte. Nici nu știu dacă ăsta e un lucru condamnabil. Dacă n-ar fi așa, am rămâne cantonați în trecut și am progresa mult mai lent. Dar și dacă nu cunoaștem sau uităm prea repede trecutul, suntem condamnați să-l retrăim cu bunele şi relele lui.
