Sorin Zamfirescu: Rememorări cu gust de Pelin (Capitolul încheiere)-Memoriile celui mai bun primar al Râmnicului, din ultima jumătate de secol

ÎNCHEIERE

Aici se încheie odiseea carierei politice postdecembriste a autorului acestor rememorări. Ştiu că eventualii cititori nu vor fi în număr foarte mare, dar eu sunt un adept împătimit al dictonului „non multa, sed multum”. Din cauză că astăzi se publică enorm și, din nefericire, mintea noastră nu are la îndemână un sistem selectiv de operare de tip Windows, i-aş ruga pe cei de mai sus să nu considere volumul de față drept o carte albă a activității mele politice.

Am încercat să nu  exagerez trecând în revistă − destul de succint − activitatea Primăriei în perioada cât i-am fost mentor. Îmi cer iertare dacă am alunecat prea mult în această direcție, fiindcă sper că există în această cărticică și alte informații care au meritat timpul petrecut în tovărășia ei.

Nu am avut nici conjunctura și nici ocaziile fericite pentru realizări care vor străbate deceniile. Nu am pretenția unor recunoașteri publice prin acordarea de titluri onorifice. Sunt doar liniştit, mai bine zis împăcat cu mine însumi, fiindcă eu cred şi sper să mai existe râmniceni care sunt convinși de faptul că mi-am făcut datoria cu corectitudine, cu acribie, dăruind tot ce  poate oferi un om îndrăgostit de ținutul natal. Cel puțin asta a fost intenția mea  diriguitoare. Consider recunoștința publică împlinită dacă, așa cum am mai spus, se întâmplă următorul  lucru: după plecarea din trecătoarele funcții publice, atunci când mă întâlnesc cu un locuitor al acestui oraș, față de care sunt convins că nutrim cu toții o adevărată pasiune, el mă va saluta cu un plus abia sesizabil de respect, sau va răspunde salutului meu, cu un zâmbet prietenesc. Este o recompensă mai mult decȃt suficientă şi binevenită!

Suntem niște făpturi greu de mulţumit şi în căutare continuă, dar trebuie să recunoaștem că am trăit timpuri interesante. Evenimentul fundamental trăit de generațiile trecute de 50 de ani este Revoluția din decembrie, când am câștigat ceea ce se pierduse în urmă cu zeci de ani, adică libertatea în spațiul public. Atât de rapid ne-am adaptat la noua conjunctură, încât unii dintre noi nici nu mai sesizează diferența de la cer la pământ între fost și actual. Cred că aici este greşeala nostalgicilor. Nu-și mai aduc aminte că ajunsesem niște troglodiți, care trăiau de azi pe mâine alergând după o litră de salam, sau așteptând să vină căldura, apa caldă şi cele două ore de osanale televizate.

Nu-i mai puțin adevărat, că niciun om cu scaun la cap nu poate spune că am ajuns la potou. Mai avem mult până acolo. Dar parcă suntem blestemați!  De fiecare dată când vrem să zicem hop, șanțul se lărgește mai tare, devenind tot mai greu de sărit.

Abia acum, când ne-a plesnit pandemia produsă de Covid-19, ne dăm seama că lamentările și nemulțumirile anterioare anului 2020, erau în fond niște ifose de copii rȃzgȃiţi. Cam așa ceva s-a întâmplat și părinților noștri înainte de anii 1940-1941. Ciclic, parcă de undeva de sus, sunt trimise niște pedepse, niște sancțiuni divine, ce  zguduie întreaga omenire, demonstrându-ne cȃt suntem de mărunţi.

Din nefericire, în majoritatea ţărilor lumii, gravitatea afecţiunii transmise de ciudatul şi periculosul Sars-cov-2 nu este manageriată profesional, ci exclusiv politic, iar noi ne situăm în fruntea acestui mod păgubos de a face faţă provocării pandemice.

Deși am o vârstă de o vulnerabilitate extremă, îndrăznesc să afirm că nu-i cazul să disperăm, ci să apelăm cât mai des la o gândire optimistă ce  străbate veacurile:

„Se putea şi mai rău!…”

Cu timpul, lucrurile or să se reașeze în matca lor firească. Dar pentru permanentă aducere aminte, sper ca un alt geniu să povestească frumos, aidoma marelui romancier sud-american, despre sentimentul primordial care traversează orice obstacol, într-o carte intitulată „Dragostea din vremea … coronavirusului”.