Otilia Cazimir

130 0

Otilia Cazimir este pseudonimul literar al poetei Alexandrina Gavrilescu. S-a născut la 12 februarie 1864 în Cotu-Vameș, județul Neamț. Scriitoare, poetă, traducătoare și publicist română, supranumită poeta sufletelor simple, este cunoscută ca autoare de versuri pentru copii.

Pseudonimul, „dezagreat de ea”, i-a fost ales de scriitorul Mihail Sadoveanu și de criticul literar Garabet Ibrăileanu. Scriitoarei nu i-a plăcut deci noul nume: „Dați-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuși l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi Otilie pe care am întâlnit-o în viață, fetița cu care am stat în bancă în clasa primară, era proastă, grasă și buboasă …”.
A folosit și alte pseudonime, precum Alexandra Casian, Ofelia, Magda, Dona Sol cu care a semnat în presă, mai ales, articolele „feministe”.

Alexandrina Gavrilescu a fost cel de-al cincilea copil al învățătorilor Ecaterina și Gheorghe Gavrilescu. Și-a petrecut copilăria în satul natal, iar în anul 1898 familia sa se mută la Iași, „oraș în care va trăi întreaga viață” și unde urmează școala, liceul, apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie, dar fără a susține examenul de licență.
A debutat în anul 1912 în revista Viața românească, cu poezie, iar debutul în proză a avut loc în anul 1919 în publicația Însemnări ieșene. Cel dintâi volum de poezii, Lumini și umbre, i-a fost publicat în anul 1923, la Editura „Viața Românească” , urmează volumul de versuri ” Fluturi de noapte” , Editura „Cartea Românească”, 1927, carte premiată de Academia Română și de comitetul ” Femina Vie- Heureuse” de la Paris, cu premiul Femina.

A colaborat cu publicațiile “Însemnări ieșene”, “Adevărul literar și artistic”, “Lumea-bazar săptămânal” , “Bilete de papagal”, “Iașul nou”, “Iașul literar”, “Orizont”, “Gazeta literară”, “Cronica” și altele.

Între anii 1937 – 1947 a fost inspector al teatrelor din Moldova, iar din anul 1946 devine colaboratoare permanentă a Editurii Cartea Rusă, unde stilizează traduceri din literatura rusă și sovietică.
A tradus din literatura franceză (Maupassant), rusă și sovietică (Gorki, Kuprin, Cehov, Fedin, Gaidar ș.a.).

“De pe-o „bună-dimineaţă” – de Otilia Cazimir

De pe-o „bună dimineaţă”

Cu tulpină de cârcel,

A sărit un gândăcel

Cu mustăţile de aţă.

Alţi gândaci mărunţi şi roşii,

Care-şi poartă fiecare

Ochelarii pe spinare,

Dorm la soare, somnoroşii!

Iar pe-un fir de păpădie

Ce se-nalţă, drept, din iarbă,

Suie-un cărăbuş cu barbă,

În hăinuţa aurie.

Suie, mândru şi grăbit,

Să vestească-n lumea mare:

– Prea cinstită adunare,

Primăvara a sosit!”

 

Otilia Cazimir și George Topîrceanu sunt protagoniști ai unei mari iubiri, scurte, dar nepieritoare.
Când EL avea să facă pasul în marea trecere, în 1937, doar la 51 de ani, Ea era în deplină maturitate, avea 43 de ani, nici foarte tânără, nici bătrână. El, George Topîrceanu (n. 20 martie 1886, București – d. 7 mai 1937, Iași), poet, prozator, memorialist și publicist român, membru corespondent al Academiei Române în ultimul său an de viață, și Ea, Otilia Cazimir.

Destinul Otiliei Cazimir şi cel a lui George Topîrceanu se vor uni atât literar, cât şi sentimental. Deşi George Topîrceanu se căsătoreşte în anul 1912 cu învăţătoarea Victoria Iuga, căsnicia se va destrăma, iar între acesta şi Otilia Cazimir se va înfiripa o poveste de dragoste discretă, stârnind interesul tuturor, ca orice legătură între personaje publice. Moartea lui, în 1937, părea a încheia povestea.

Dar iată că nu s-a întâmplat așa, Otilia întreținând spiritul viu al sentimentului ei de iubire pentru George, chiar în absența lui fizică, prin amintiri și confesiuni epistolare către confidentele sale.  Într-o epistolă adresată uneia dintre prietene, prozatoarea Sandra Cotovu (1898–1987), care a primit îndrumări şi lecţii de stilistică literară de la George Topîrceanu, Otilia Cazimir îşi exprimă angoasele şi dorul pe care le înfruntă după moartea poetului George Topîrceanu, marea ei iubire.

Aflăm astfel unele lucruri despre îndrăgitul autor, despre care Otilia vorbește în termeni duioși, sinceri, cu naturalețea sufletului iubitor, când moartea nu desparte, iar durerea se transformă în nostalgia amintirilor, în duioșia păstrării cu sfințenie a lucrurilor comune, pentru ea, dar și pentru posteritate, și în tandrețea gesturilor de cinstire a memoriei, numele lui fiind neîntrerupt rostit sau scris, florile revărsându-se mereu pe un mormânt, chiar dacă percepția ei cea mai concretă era că el trebuie să fie pe undeva, în altă parte, și că se vor reîntâlni. Ceea ce s-a și întâmplat, după o așteptare de 30 de ani, timp în care a scris versuri și proză și a realizat traduceri importante.Trecerea ei „dincolo” a fost o reîntâlnire a spiritelor celor ce au avut vocația unei iubiri nepieritoare, a supraviețuirii în spirit, a nemuririi, ca o întoarcere la izvorul veșnic al tuturor lucrurilor, izvorul lor, ce duce în sânul nemărginirii, pe care îl numim simbolic, Otilia și George.

(Sursa: Serial Readers și Bel-Esprit)

 

Corina Enache

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *