Subiectul cel mai important în plan legislativ la ora aceasta este pachetul de legi dedicat educației, învățământului preuniversitar și universitar din România. Nu este domeniul meu de competență profesională și politică, dar nimeni nu poate sta departe de școala românească și de perfecționarea modului în care funcționează ea.
S-au încercat de-a lungul timpului mai multe reforme ale modului în care se realizează instrucția și educația noilor generații de români. Fiecare partid și fiecare ministru al învățământului a avut pentru moment iluzia că poate moderniza învățământul românesc, că îl poate conduce în direcția așteptărilor pe care le are societatea de la absolvenții școlii românești. Sau așa a declarat la momentul la care a avut puterea să schimbe ceva. Dacă a și făcut ceva, nu a reușit decât să-și coase petecul lui pe construcția pe care o vedem acum.
Adevărul este că istoria modernizării recente a învățământului este un lung șir de încercări și de eșecuri mai mult sau mai puțin răsunătoare. Toată lumea a contribuit la acest fenomen și școala românească se comportă deseori ca un copil cu un șir nesfârșit de moașe. Răsfățat, refractar la modernizare și destul de surd la comanda pe care societatea o are pentru cei care ar trebui să-i instruiască și să-i educe pe cetățenii ei.
Momentul dicutării publice a noului pachet de legi ale educației este, așadar, unul istoric cu adevărat. Cu condiția să producă într-un final ceva clar și eficient, nu să prelungească agonia de până acum.
Contez pe buna intenție și pe priceperea celor care s-au implicat în acest proces și a celor care urmează să-l pună în funcțiune în instituțiile de învățământ. Eu m-am format de-a lungul timpului în spiritul unui respect necondiționat față de tot ceea ce este românesc. Și în școlile pe care le-am frecventat la nivel preuniversitar și în acelea în care m-am pregătit la nivel universitar. Este dimensiunea pe care o urmăresc cu mare atenție în propunerea de modernizare a învățământului românesc, cea pe care o pot susține prin votul meu în Parlamentul României. Sunt deosebit de interesat de modul în care ajung la elevi și la studenți cunoștințele despre istoria și cultura noastră și de modul în care se deprind sentimentele pe care le cultivă școala față de statul și de poporul român. Patriotismul meu nu s-a construit simultan cu pregătirea mea de polițist, ci mult mai devreme, cu primele cuvinte pe care le-am rostit și cu primele litere pe care le-am scris. Comunitatea noastră națională are nevoie de o temelie solidă care să ne individualizeze și să ne dea valoare printre națiunile europene, în primul rând. În rest, cred că matematicienii cu pregătire didactică se pricep mai bine decât mine la ce aptitudini trebuie să aibă tinerii la finalul unui ciclu școlar. Literații, la fel. Geografii, fizicienii, chimiștii. Oamenii de afaceri știu exact ce așteaptă de la angajații care le vin de pe băncile școlii și instituțiile statului ar trebui să știe de asemenea ce cunoștințe și ce priceperi ar trebui să aibă funcționarii care li se prezintă la concurs. Legile educație ar trebui să ofere garanția că toată lumea așteaptă la ieșirea pe poarta școlii un absolvent priceput la ceva și cu sentimente puternice de iubire și de respect pentru țara și pentru poporul lui.
