Am scris articolul de mai jos. pe 1 februarie 2020. Inima Maestrului Săraru a încetat să bată azi, la Spitalul Universitar din București. Va fi înmormântat la Slătioara, spre Culmea Măgurii, despre care a scris și mi-a vorbit, de atâtea ori. Înaltpreasfințintul Varsanufie mi-a confirmat că a donat Bisericii casa și pământul, unde au trăit părinții și familia sa. Singurul meu regret, în raport cu el, este că sunt strănepotul lui și că l-am iubit, deși nu i-am spus-o niciodată.
I-o spun acum.
Iată editorialul, nu sunt în stare să mai scriu nimic, în aceste momente.
‘‘Sărarii se ocupau cu sarea, o tăiau din cariere și o vindeau ca să trăiască. Se spune că au venit de undeva, de prin Ardeal, unde își vindeau prețioasa încărcătură, zâmbind, deși mâinile îi usturau, ca dracu’. S-au stabilit în Salzburgul Vâlcii, la Râmnic, demult, tare demult. O întreagă pleiadă de Sărari populează Vâlcea, din nord în sud, de la est, la vestul unui județ, cam prea dăruit de Cel Slăvit.
Dinu e din Slătioara. E un self made man, un om a cărui experiență de viață ar trebui, neapărat, clonată și modelată neurolingvistic, pentru a găsi mai ușor, calea spre excelență. Cum a fost să fie, pentru acest băiat din Slătioara, al cărui tată a murit pe front, să ajungă unul dintre cei mai versați și abili promotori ai culturii românești și universale, în epoci diverse, unde despre Bulgakov, de pildă, nimeni nu pomenea, nici în gând, de frică să nu fie arestat. Și, totuși, Bulgakov s-a jucat la București, la Teatrul Mic, pe vremea dictaturii socialiste, în săli pline și cozi triumfale, afară. Cum a păcălit Săraru un sistem, altfel, fără milă, pentru cei ce ieșeau din rând? Ar trebui să ne spună Conu’ Dinu, cum se face, pentru că dictaturile bat la ușa noastră, s-au prins câte parale facem.
Domnul Dinu e scriitor și lustruitor de ghete al țăranului român, căruia i-a dedicat cărțile și o fundație atipică.
Mă îndoiesc că Maestrul Săraru a spus, vreodată, în viața sa, un adevăr deplin. Antrenamentul duplicitar din anii glorioși ai socialismului, îl pot face mai tare decât orice poligraf din lume. Mi-ar plăcea să văd o astfel de bătălie, sigur fiind, că poligraful ar cădea leșinat, de pe masă, după competiția cu eminentul vâlcean. Căci eminent este cel ce poate, la vârsta sa, aproape nevăzător, să susțină o conversație, cu o femeie frumoasă, cu tonusul unui țăran frumușel, îmbrăcat de mă-sa cu ie și trimis la biserică.
Pentru că fac parte din neamul lui, l-am privit, întotdeauna, ca pe un mit de familie. Egoist, sublim în tiradele lui, fie de vodevil, fin, franțuzit, fie de tragedie antică, ca pe un supraviețuitor al oricărei epoci nebune. A reușit și la ceilalți, după ce comunismul s-a transformat în unealtă de făcut bani, pentru cei ce îi închinaseră ode.
Domnul Dinu e etern. Un etern egoist. L-am vazut, de ziua domniei sale, ușor subțiat, dar, în felul acela, cristic, cu care se joacă eternitatea. Stătea de vorbă cu o tânăra, îi sorbea tinerețea, am crezut că o va transforma în personaj și că femeia va dispărea între paginile unei cărți. Femeia asta frumoasă, un excelent comunicator al primăriei Râmnicului, venise să îi aducă un cadou de la primarul Mircia Gutău. Văzându-i, m-am întrebat de ce nu a scris Săraru piese de teatru și s-a mulțumit să fie doar un redactor, un reductor, între roata mare a literaturii și scena mică de teatru? El, care domină în stil de gladiator fraza și frazarea, limba română și jocul ielelor de dincolo de realitatea imediată!
O clipă, m-am bucurat că nu s-a luat la trântă cu domnul Caragiale, i-ar fi făcut o fentă și l-ar fi pus la pământ. Poate. Nu poate, sigur, Săraru vorbește exact ca personajele lui Caragiale. E un personaj. Dacă și-ar fi pus vorbele în operă, Săraru era jucat, astăzi, pe toate scenele lumii. Îi sugerez să nu treacă de Măgură, până nu scrie opera sa, Magna, o singură piesă de teatru.
În care să-i îmbrace în personaje, pe toți actorii vieții sale, de mare, mare succes. Să-i satirizeze, să-i sodomizeze, să ni-i arate, așa cum i-a cunoscut, cu măștile lor grețoase, de cocliți și de refuzați de istorie.
E încă tânăr, domnul Săraru, îl învăț că așa își va cumpăra timp, pentru a ne dărui o altă operă, fără lumină, dar cu înțelepciunea vieții sale. Îi spun asta cu toată dragostea, de care sunt în stare: m-aș bucra să văd cum le dă cu sare unora și altora, peste ochi, iar sadismul ăsta al meu nu e unul gratuit, ci, o necesară lecție de viață, absolut necesară, pentru mine, pentru noi toți, pe scena asta dată cu smoală, ca un eșafod, pe care am și uitat cum să ne spunem rolurile.”
Last edit. Dinu Săraru rămâne operă de artă.
