Primăvara nu este tocmai anotimpul nostalgiilor. S-a întâmplat însă ca ușa biroului meu de parlamentar din Râmnicu Vâlcea să se deschidă zilele trecute pentru un prieten pe care nu l-am mai văzut de ceva timp. Vasile Proteasa. Un vechi camarad de arme, dar nu numai. Am fost în armată împreună, acolo unde bărbații leagă prietenii definitive, după cum știți. Vasile a făcut parte și din echipa sportivă împreună cu care am făcut și un pic de istorie în alpinism.
Printre hârtiile mai vechi din arhivă știam că trebuie să fie și legitimația mea de sportiv, din anul 1987. Am găsit-o imediat, am așezat-o pe masă, am fotografiat-o să v-o arăt și dumneavoastră și am depănat amintiri cu Vasile Proteasa din anii noștri petrecuți în munți.
În munți la propriu, pentru că eram soldați la vânători de munte și în munți pentru că practicam alpinismul ca sportivi legitimați ai unui club de profil. Ne-am amintit dificultățile antrenamentelor, hainele ude din timpul escaladării și ceaiul cald, primit ca un fel de premiu de încurajare la capătul unui traseu. Împreună, am fost campioni naționali la un moment dat. Ne-am amintit acel moment în detaliu, în timpul acestei întâlniri. Poate nu chiar în detaliu pentru că o competiție îți solicită toate resursele de atenție și de concentrare. Niciunul dintre noi nu-și mai amintește acum decât de efort și de podiumul pe care am urcat. Poate ne-a și felicitat cineva și sigur n-am primit altceva decât felicitări pentru performanță și eram foarte fericiți.
Întâlnirea de acum cu Vasile Proteasa, fostul meu camarad de arme și de competiții, este cel mai tonic moment al acestui început de anotimp. Îi mulțumesc pentru că și-a făcut timp să ne revedem, pentru susținerea lui din trecut și de acum. Mulțumesc pentru prietenie, în primul rând!
