Am susținut o intervenție în ședința plenului Senatului la L478/02.09.2026-Propunerea legislativă pentru completarea Legii nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și a altor acte normative.
Vreau să încep foarte clar: sunt pentru sprijinirea copiilor și adolescenților care au nevoie de ajutor psihologic. Sunt pentru mai mulți psihologi în școli, pentru consiliere accesibilă, pentru intervenție rapidă în situațiile de criză și pentru servicii reale de sănătate mintală.
Dar tocmai pentru că vorbim despre copii, cred că trebuie să fim foarte atenți atunci când schimbăm raportul dintre copil, familie și specialist.
L478/2026 propune ca un minor care a împlinit 16 ani să poată accesa singur evaluare psihologică clinică, consiliere psihologică și psihoterapie, fără acordul părinților sau al reprezentantului legal.
Aici am o rezervă fundamentală: Un copil de 16 sau 17 ani trebuie ascultat, respectat și implicat în deciziile care îl privesc. Dar el rămâne minor, iar părinții continuă să aibă nu numai drepturi, ci și obligații legale privind sănătatea și dezvoltarea lui psihică.
Codul civil stabilește că autoritatea părintească se exercită până la dobândirea capacității depline de exercițiu și că părinții au dreptul și îndatorirea de a îngriji sănătatea și dezvoltarea fizică, psihică și intelectuală a copilului.
Nu putem cere părinților să fie responsabili pentru copil, dar, în același timp, să îi scoatem printr-o regulă generală dintr-o decizie atât de importantă.
Și nu sunt singura care ridică această problemă.
Chiar punctul de vedere al Guvernului, deși favorabil inițiativei în principiu, arată că proiectul necesită o analiză suplimentară în raport cu capacitatea de exercițiu restrânsă a minorului și semnalează probleme de claritate și previzibilitate. Guvernul observă inclusiv contradicția dintre dreptul automat acordat la 16 ani și faptul că proiectul cere ulterior o evaluare a capacității cognitive a minorului.
Mai mult, pentru intervenția din școli există deja o soluție echilibrată în legislația actuală: consilierea individuală se realizează, ca regulă, cu acordul părintelui, dar în situații de criză – intenție de suicid, violență gravă, bullying sau alte situații grave – specialistul poate interveni și fără acest acord, în interesul superior al copilului.
Așadar, nu trebuie să alegem între două extreme: ori copilul este lăsat fără ajutor, ori părintele este exclus complet.
Cred că putem construi o soluție mai bună!
Regula trebuie să rămână implicarea și acordul părintelui, iar excepțiile trebuie să fie clare și puternice atunci când interesul copilului o cere.
Dacă minorul este victimă a abuzului chiar în familie, dacă există risc de suicid sau autovătămare, violență, neglijare, dacă părinții nu pot fi contactați ori dacă refuzul lor pune în pericol sănătatea copilului, atunci legea trebuie să permită intervenția imediată a specialistului.
Dar acestea sunt situații de protecție a copilului și trebuie reglementate explicit, cu garanții profesionale și cu responsabilități clare.
Aș merge chiar mai departe: un adolescent de peste 16 ani ar putea avea dreptul să solicite o primă discuție, o evaluare inițială sau un serviciu de orientare, fără să fie întors de la ușa cabinetului. Dar trecerea către consiliere psihologică de durată sau psihoterapie trebuie să aibă un cadru juridic mult mai riguros, care să stabilească rolul familiei și excepțiile în care aceasta nu poate sau nu trebuie implicată.
Trebuie, de asemenea, să distingem foarte clar între consiliere școlară, consiliere psihopedagogică, evaluare psihologică clinică și psihoterapie. Nu sunt același lucru și nu putem utiliza aceleași reguli pentru toate.
Societatea civilă însăși este împărțită asupra acestui proiect. Unele organizații ne spun, pe bună dreptate, că există adolescenți care nu pot primi ajutor tocmai pentru că părintele refuză sau pentru că familia reprezintă sursa problemei. Alte organizații ne avertizează că o eliminare generală a acordului parental poate afecta responsabilitatea familiei și poate crea noi vulnerabilități.
Trebuie să îi ascultăm pe toți!
Pentru mine, soluția nu este să punem copilul împotriva părintelui și nici părintele împotriva specialistului.
Soluția este copil – familie – specialist, iar atunci când familia devine parte a problemei, statul și profesioniștii trebuie să poată interveni rapid pentru protejarea copilului.
De aceea, în forma actuală, consider că proiectul trebuie reanalizat.
Avem nevoie de o reglementare care să asigure simultan trei lucruri: acces real la ajutor psihologic, protecția copilului în situațiile de risc și respectarea responsabilității părintești în situațiile obișnuite.
Sănătatea mintală a copiilor este prea importantă pentru a transforma această dezbatere într-o confruntare ideologică.
Să construim o lege care îi apropie pe copii, părinți și specialiști, nu una care îi pune unii împotriva celorlalți
