Bilingvismul, conceput ca marcă identitară, este o capcană și anticamera deznaționalizării.Gheorghe Petrușan
Recent am dat într-un ziar românesc de la noi de câteva constatări importante cu privire la starea identitară a românilor din Ungaria: „suntem puțini… din ce în ce mai puțini”, „trebuie să-i învățăm pe copiii noștri să se raporteze la majoritate dar în același mod să-și respecte propriile tradiții”, „identitatea noastră este dublă”, scrie Gheorghe Petrușan în Foaia Românească, preluat de Romanian Global News.
Constatări importante așadar cu privire la problema fundamentală a statelor și națiunilor: conviețuirea, relația dintre națiunea majoritară și alteritățile naționale. Întrebări care răsar din aceeași tulpină. Autorul nu oferă însă răspunsuri la propriile întrebări, deși este important de știut de ce suntem tot mai puțini, care ar trebui să fie atitudinea minorității față de majoritate și majoritea cum ar trebui să-și trateze minoritățile naționale pentru ca acestea să-și poată menține identitatea, de ce crede că are o dublă identitate.
În Imperiul Habsburgic, conflictele naționale încep cu decizia dietei maghiare din 1791 de a înlocui limba latină cu limba maghiară și de a bloca răspândirea limbii germane în stat ca limbă dominantă. Înlocuirea unei limbi moarte cu o limbă vie se părea a fi un demers rațional, numai că naționalitățile au pledat pentru înlocuirea latinei nu cu maghiara ci cu limbile moștenite de la strămoșii lor. Timp de un secol au durat bătăliile pentru limbă și cultură, pentru propria identitate, când Grigore Moldovan, adept statornic al conviețuirii româno-maghiare, remarcabil etnograf, șeful Catedrei de Limba și Literatura Română a Universității din Cluj, pe care unii l-au făcut renegat, a așternut pe hârtie cu profundă amărăciune următoarele rânduri: „Declar: noi, românii, nu-i iubim și niciodată nu i-am iubit pe unguri! Aceasta este o realitate care nu trebuie nici explicată, nici ascunsă…” (Magyarok, románok, Kolozsvár, 1894, p. 5.)
De aceeași părere erau și celelalte naționalități, nu numai pentru ideea supremației sociale și naționale lansată și conștientizată de aristocrația și nobilimea maghiară, ci și pentru demersurile puse în vigoare de-a lungul veacurilor în vederea omogenizării diferitelor popoare din Imperiul Habsburgic și, mai ales, în timpul dualismului austro-ungar.
Politica de integrare și contopire a naționalităților a parcurs două faze distincte, dar cu aceeași intenție: uniformizarea. În epoca feudală, până în 1848, omogenizarea se efectua prin intermediul cetățeniei: cetățenii statului formau, indiferent de origine, limbă, confesiune etc., aceeași națiune maghiară.
Așadar, identitatea națională se contopea cu cetățenia, concepție care în Apus e covărșitoare și azi și stă la temelia eforturilor depuse pentru depășirea conceptului de națiune cu o conotație etnică. Această teorie a dus în eroare multă lume, căci se întemeia pe o veche aspirație: egalitatea în drepturi a cetățenilor. Poetul de origine slavă (sârbă și slovacă), Al. Petrovici alias Petőfi Sándor în poezia Sunt ungur (Magyar vagyok) spune: „Sunt ungur. Patria-mi este cea mai frumoasă țară… pentru nici o comoară și renume/ Nu mi-aș părăsi pământul natal/Fiindcă-l iubesc, îl iubesc cu patimă, îmi ador națiunea chiar și în nemernicie.” Un alt exemplu din epoca romantismului național: când, în 1826, Anastasiu Șaguna (viitorul mitropolit Andrei Șaguna) își termina studiile gimnaziale în
Pesta, din atestatul primit de la alma mater, afla că după naționalitate este „Hungarus”, adică cetățean maghiar. Nu este exclus că și el ar fidevenit mare patriot maghiar, mai ales în caz că ar fi vrut să facă ocarieră de intelectual și nu ar fi plecat la sârbi, la Carloviț, să învețeteologia ortodoxă.
După 1848, uniformizarea lingvistică a cetățenilor continuă conform teoriei lui Kossuth: un stat, o națiune, o națiune maghiară indivizibilă.Ungurii se impacă cu dușmanul cotropitor, iar în timpul regimului austro-ungar (1867–1918) introduc o politică de asimilare instituționalizată.
Între 1879–1907, învățământul naționalităților este transformat prin mai multe legi, de la grădiniță până la liceu, într-un învățământ bilingv.Lex Apponyi (1907) generează conflicte interetnice fără precedent.
Naționalitățile se opun cu înverșunare, contestându-și loialitatea de până acum față de statul austro-ungar și demarând o propagandăantimaghiară în Occident. Teodor Mihali, în 1909, spune cu o evidentăexagerare: „…ministrul învățământului a interzis prin lege naționalităților să se roage lui Dumnezeu în limba lor maternă”. Onisifor Ghibu condamnă bilingvismul impus prin programele școlare. Învățământul fără limbă română, spune Ghibu, duce la degradarea educației în spirit național, la înstrăinarea de identitatea strămoșească. În toamna anului 1914, după declanșarea Primului Război Mondial și înainte de intrarea României în conflagrația mondială, încep tratative între prim-ministrul Tisza István și mitropolitul Mețianu în vederea eventualei modificări a legii semnată de Apponyi.
În scrisoarea Bisericii Ortodoxe Române din Ungaria adresată, la 17 februarie 1915, premierului Tisza, mitropolitul Mețianu ține să precizeze că legea nr. XXVII/1907 este străbătută de spiritul maghiarizării forțate, ca și legea de învățământ din 1868 și legea pentru naționalități din același an. De aceea a stârnit la români „o adevărată amărăciune”, fiind totodată și în detrimentul intereselor naționale ale ungurilor. În scrisoare se precizează: Popor bilingv nu există. (Magyari Piroska, A magyarországi románok iskolaügye, Szeged, 1936, p. 55-74.) Iar dacă nu există popor bilingv, nu există nici popor cu două identități, căci miezul unei identități naționale este limba. Cel care consideră că este bilingv, iar bilingvismul său înseamnă nu numai cunoașterea a două (sau mai multor) limbi, ci este și o notă identitară, se înșală, este păcălit.
Același lucru se poate spune și despre dubla identitate. Cunoașterea a mai multor limbi nu are conotație identitară! Renumiții noștri profesori lingviști Tamás Lajos și Gáldi László au cunoscut multe limbi străine, vorbeau și scriau în 4–5 limbi. Aveau tot atâtea identități naționale?
Prin urmare, cu cât vom fi mai mulți „bilingvi” și cu o „dublă identitate”, cu atât vom fi mai puțini români, tot mai puțini… În consecință, francezul e francez, germanul german, ungurul ungur, românul român; și nu pe jumătate francez, pe jumătate german sau pe jumătate ungur și pe jumătate român.
Cel care s-a născut într-o familie mixtă, româno- maghiară, să zicem, la maturitate trebuie să decidă în privința identității sale în caz că dorește să aparțină unei comunități naționale. În Occident, dilema se rezolvă uneori prin refuzul de a-și defini identitatea națională; sunt și la noi tendințe asemănătoare. Majoritatea omenirii ține încă la identitatea moștenită de la înaintași. Adepții mentalității occidentale, tot mai răspândită, să se gândească la o Europă în care ar auzi numai cuvânt englezesc sau german… Probabil, le-ar merge pofta de la uniformizare, globalizare, tendințe contemporane idealizate de dragul ținerii în frâu a majorităților veșnic rebele, veșnic nemulțumite.
Dorința de a domina, de a stăpâni un imperiu sau un stat mare și puternic, e o trăsătură înnăscută a omului, dar traducerea ei în viață a cunoscut multe modalități și etape de-a lungul istoriei. Ștefan I, întemeietorul statului ungar, de exemplu, credea că „țara monolingvă este slabă și fragilă”. Au apărut apoi tendințele de omogenizare a păturilor sociale și centralizarea puterii statale, iar, după trezirea la conștiința națională a popoarelor, contopirea lor în națiunea dominantă sau majoritară pentru a se ajunge la formarea unui stat solid și prosper.
În a doua parte a secolului al XIX-lea se trece la asimilarea lingvistică a cetățenilor nemaghiari prin tot felul de mijloace propagandistice incorecte (maghiarizarea școlilor, a numelor de botez și familie, șantajări și întimidări etc.), devastatoare atât pentru majoritatea dominantă cât și pentru alteritățile naționale. Așa s-a ajuns la teorii tot mai rafinate, în aparență convingătoare, a maghiarizării, cum este și bilingvismul sau dubla identitate, pe care cetățeanul neavizat, de voie sau de nevoie, le acceptă, uneori făcându-se propovăduitorul lor.
Trebuie știut că aceste teorii au avut și au și azi mulți profitori în rândul naționalităților. În a doua parte a secolului al XIX-lea, nemții și evreii de la orașe le susțineau pentru a-și putea păstra pozițiile și interesele în ierarhia statului. Nu e întâmplător faptul că azi, unii cercetători, mai ales germani, se remarcă în susținerea lor, încercând să ne convingă că bilingvismul nu este numai o simplă cunoaștere de limbi, ci o însușire înnăscută și permanentizabilă.
O limbă străină se învață benevol și din interese proprii. Statele și-au impus limba pentru a omogeniza. De aceea, bilingvismul la care ne referim, conceput ca marcă identitară, este o capcană și anticamera deznaționalizării, iar dubla identitate sora lui de sânge. Nu din întâmplare suntem, prin Legea de bază, o parte integrantă a națiunii politice maghiare.
Romanian Global News
