Pictorul Ştefan Luchian, supranumit ”poetul plastic al florilor”, s-a născut la 1 februarie 1868, la Ştefăneşti, judeţul Botoşani.
“Luchian avea toate darurile marelui artist şi, în primul rând, acel caracter autentic, acea neîmblânzită vehemenţă a personalităţii după care recunoşti pe maeştri… Profunda capacitate afectuoasă şi energie, o melancolie îmbinată cu o viguroasă autoritate…, un sentiment nervos al formei, sunt trăsăturile pe care le sesizăm mai bine în caracterul şi în talentul său. Într-o limbă totodată sonoră şi suavă, Luchian a fost un mare revelator al sufletului românesc”. spunea Tudor Vianu despre Luchian.
Despre Ştefan Luchian profesorul lui Nicolae Grigorescu spunea “În sfarşit, am şi eu un succesor!”. Ca și Grigorescu sau Tonitza, Luchian a studiat la Paris și Munich. Influențat de impresionism, curent la modă în acea epocă, artistul reușește să transmită emoție și candoare în portretele sale.
În 1900, la vârsta de 31 de ani, pictorul este răpus de o boală teribilă (scleroză multiplă), ce-l duce la paralizie și la incapacitatea de a picta. Îndurând chinuri groaznice, Luchian nu renunță nici un moment la pictură. Continuă să expună neîncetat la diverse expoziții. Deși nu apucă să cunoască succesul real, artistul s-a bucurat de un grup restrâns de admiratori și prieteni care îi apreciau arta. În 1905, singurul tablou vândut este cel achiziționat de Grigorescu.
Fie că vorbim de peisajele sale sau de natura statică, având subiect central, compozițiile florale, tablourile lui Luchian ating o măiestrie inegalabilă.
Despre tablourile cu flori ale lui Stefan Luchian, Octavian Paler afirma: “A vedea florile lui Luchian fără a ști ce se află în spatele frumuseții lor ar echivala cu gestul de a smulge dinlăuntrul corolei anemonelor graunțele de frig, de noapte, care face ca petalele să arda și mai intens. Despărțirea creației lui Luchian de suferința lui Luchian ne-ar priva de cel mai clar exemplu din pictura noastră că suferința nu dă talent, dar pune un om talentat la o răspântie de unde poate ieși un învins sau un învingător.”
Tabloul “Primăvară” sau “Două muze” semnat de Ştefan Luchian a fost adjudecat la licitaţia Art Nouveau şi Romantism organizată de Artmark în capitală la preţul de 100.000 de euro.
“Întocmai ca toţi marii artişti ai lumii, Luchian este un pictor profund naţional, înzestrat cu o întinsă ştiinţă a tuturor înfăţişărilor ţării, a oamenilor ei. Vibraţia lui în faţa realitaţilor locale este adâncă şi răscolitoare şi focul simţirii trezeşte pe a noastră, pentru a ne face să pricepem mai bine lumea în care am trăit.” (Tudor Vianu)
Ștefan Luchian a murit în noaptea din 27 spre 28 iunie 1916 în casa lui din Bucureşti, de pe strada Mendeleev, locul unde în ultimii ani a pictat câteva dintre marile lui capodopere, locul unde şi-a trăit agonia. Pe şevalet, se afla ultima lui creaţie rămasă neterminată: un chip de femeie.
Agonia s-a sfârșit în noaptea de 27 spre 28 iunie, când Luchian avea 48 de ani. 48 de ani dintre care, pe ultimii șapte îi trăise într-un coșmar permanent. Un coșmar din care s-au născut cele mai frumoase pasteluri care există în pictura românească și unele dintre cele mai frumoase din pictura lumii. Vazele cu flori îi umpleau camerele în acești ani în care boala îl împiedica să mai iasă din casă și să picteze peisajele pe care atât de mult le iubea și, stând în fotoliu, de la un timp încolo, cu pensula legată de mâna care refuza să-l mai ajute, Luchian picta ore în șir, picta flori până la epuizare, singura lui lumină în întunericul pe care-l trăia. Atunci s-au născut spre exemplu celebrele lui naturi moarte cu flori, atunci s-au născut celebrele lui Anemone… „În această casă a trăit, a lucrat, a suferit și a murit neînțeles pictorul Ștefan Luchian (1868-1916)”. Asta scrie azi pe clădirea care a fost martora suferințelor și a agoniei lui din ultima perioadă a vieții, suferințe pe care prefera să și le înăbușe de multe ori discret și după o criză în care se contorsiona de durere, își întorcea fața de la perete și, cu ochii plini de lumina spunea doar „Gata, a trecut” și se întorcea nerăbdător la discuții, la culori și la forme. Dacă această clădire ar fi meritat azi mai mult? Răspunsul e da, dar cui îi pasă?!
(Sursa: Historia și Revista CIVILIZAȚIA)
Corina Enache
