În anii când am lucrat la Paris, am fost de partea acelora despre care scrisesem, foarte critic, cândva. Am apărat identitatea culturală românească, țara și valorile ei, cetățeanul român, i-am albit chiar și pe politicienii români ( da, știu…), pentru că așa cerea jobul. Adeseori, am făcut din negru alb și din seară, dimineață. M-am specializat în imagine, branding –ul persoanelor, chiar și în brandingul de țară, cel mai greu de construit și de apărat. Acest switch în meseria mea m-a îndepărtat de ceea ce făcusem, cândva, la Râmnic, împreună cu părinții fondatori, toutes proportions gardées, de la Curierul de Vâlcea.
M-am îndepărtat de stilul meu de odinioară, mai ales, după ce am primit certificatul ORNISS, încă valabil.
Ce vreau să spun cu asta? Că, situat pe poziția celui criticat, este mult mai greu, infinit mai greu să aperi o poziție. E ușor să critici, mai ales, că, adeseori, nu prea ai multe a spune, nu ai argumente considerabile, nu poți oferi soluții.
Contactul meu cu presa franceză, una dintre valorile sigure ale națiunii franceze, m-a modelat, zi de zi, până la identificare, cu unele, subliniez, unele puncte de vedere ale jurnaliștilor, fie ei de televiziune , fie de presă scrisă. Intr-o țară în care ziarele se citesc, cum e Franța, mai poți spera să faci și presă. Mai poți oferi alternative la pozițiile oficiale, ale statului și ale reprezentanților lui, efemeri, cu toții. Nu pierzi contactul cu Franța profundă, care încă citește și cultivă ziarul tipărit, ca pe un element esențial al cotidianului său.
Prin urmare, mi-am revăzut articole, luări de poziții în media, la care am lucrat.
Nu am fost, întotdeauna, strălucitor și nici coerent.
Am lovit multe ținte, mi-am îndeplinit toate profețiile, dar asta nu a ajutat societatea în care am trăit, cu mai nimic. Cei loviți s-au întors, democratic și m-au lovit și ei, până la faliment și disperare. Democrația nu citește ziarul, cum nici majoritatea cetățenilor din Vâlcea. A spune adevărul-voi scrie o carte despre asta- e un fapt inutil și periculos într-o comunitate, parcă, de autiști, unde oamenii nu văd și nu aud, pentru că nu sunt în stare să înțeleagă altceva decît foșnetul banilor.
Prin urmare, ce caut la Vâlcea?
Răspunsul meu este următorul: sunt acasă, cum acasă sunt toți aceia, care m-au forțat să plec, cândva.
Ce vreau să fac aici?
Nu doresc să repet greșelile trecutului , nici să agresez pe nimeni. Astăzi, mă despart fundamental de ceea ce am fost în trecutul meu de ziarist de provincie. Iubesc presa și văd cum ideea de jurnalism este călcată zilnic în picioare, cu largul concurs al politicienilor și editorilor de ziare vîlceni. Printre care mă număr și eu.
Presa adevărată are reguli, are demnitate și are viitor.
Nu cred că Rămnicul este un oraș mort, cum nici nu cred că toate ziarele sunt moarte.
Cred, mai degrabă, că acelora care conduc acest județ, y compris orașul Râmnicu Vâlcea, nu li se spune adevărul. Pentru că Vâlcea are ziare, dar nu are presă. Presa lucrează cu adevăruri, iar adevărul este ocultat de ziariști, din lipsă de profesionalism sau pur și simplu, dintr-o obediență de tip pavlovian. Demnitatea jurnalistică s-a prăbușit sub povarea lipsei de bani și de resurse. Încerc să-mi demonstrez mie însumi că frumusețea acestei meserii nu va mai fi maculată, în continuare, de nepricepuți și nepricepute. Am datoria să încerc să ridic prestigiul unei meserii, adesea confundată cu cea mai veche meserie din lume, am explicat de ce.
Presa nu mai trebuie să fie considerată de nimeni un atentat la siguranța națională, ci, dimpotrivă, un suport al sistemului de protecție a națiunii.
Poate că așa o și fi, că fetele de pe centura raiului au citit în ziar, cum se fac banii, dacă tot zicem, cu toții, că la început a fost Cuvântul.
Voi produce multe surprize plăcute, în viitorul apropiat. Sper. Dar pentru asta am nevoie de voi toți, fără excepție. Altfel, ideea de independență și judecată clară va fi compromisă.
Și, tuturor, vă mulțumesc anticipat.
Silviu Popescu
BRAVO!
Mă bucur mult maestre că ai revenit în presă. Cum ți-am mai spus cândva, ai vocație de formator de opinii. Am fost unul din beneficiarii vocației tale. Din păcate, prietene, cu tot entuziasmul și bunele intenții cu care ai revenit în presă, putregaiul care a cuprins România s-a întins așa de mult, încât nici măcar cu toporul nu-l mai poți curăți.
Doar focul mai poate purifica ascest tărâm odată binecuvântat pe care noi l-am pângărit și fără de care vom rămâne cât de curând ”de jure”, că ”de facto” l-am pierdut încă de acum 30 de ani! Iar dacă accidental luxul lumii lor pătrunde în pământiul lumii noastre, este o dovadă în plus că nici la autopsie România nu-și va reveni, orice zvâcnire nefiind altceva decât un spasm al morții. Oricum, succes și curaj, pentru că nu este ușor să încerci a trezi un popor care s-a născut dormind!
Domnule Nicu Hăloiu, mergând pe linia Legii I a Dialecticii, un cetăţean pesimist, din orice ţară, fie ea Germania, Franţa ori SUA, poate spune despre poporul să că… „s-a născut… dormind” sau, mă rog, dacă va fi dorind să fie specific, neamţul va spune că „poporul german s-a născut făcând… războaie”, francezul va spune că „poporul francez s-a născut făcând… revoluţii”, iar americanul va spune că „poporul american s-a născut făcând… afaceri necinstite, într-un război fără scrupule de extindere a spaţiului său vital, ajungând până la rangul de… «Jandarm Mondial»”!… Nu uitaţi zicala românească: „Dracul nu-i atât de negru pe cât se spune!”, cu alte cuvinte, „Situaţia nu-i neagră, albă sau roză, ci… bălţată sau chiar pestriţă!”, dar, oricum ar fi, omul de rând tot… „sughiţă”!
Bravo, domnule PS-Orniss, în presă mai aveţi ceva de zis, aţi scris frumos acest articol, care, unora, le va părea… ridicol sau, mă rog, chiar… demagog!… De ce, adică, Râmnicul-Vâlcii să fie cunoscut (chiar pe-ntregul Mapamond) doar ca „Hackerville” – Oraşul hackerilor, când ar putea să intre în Istoria Culturii şi Civilizaţiei (măcar a României) şi cu un alt nume: „PressDonQuijoteville” – Oraşul lui Don Quijote al Presei ?!?.. Vă urez „Succesuri fără… eşece, că-n ambele, nimeni nu vă… întrece!” !
Scuzaţi eroarea de dactilografie: desigur, Mircea, nu Murcea!