Românca ajunsă profesoară în Japonia

189 0

„Când aveam 10 ani, tata a dat două bidoane de vin pentru un album cu fotografii din acea ţară“

Deşi adoră să trăiască în Japonia, datorită civilizaţiei şi puterii financiare din Ţara Soarelui Răsare, Carmen mărturiseşte că pentru ea „acasă“ înseamnă tot casa părintească din Odobeşti, judeţul Vrancea, se arată într-un reportaj pe www.adevarul.ro, preluat de Romanian Global News.

Născută la Odobeşti, în urmă cu 41 de ani, Carmen Săpunaru Tamaş este profesor la Universitatea din Kobe, Japonia, şi are de mică o pasiune pentru cultura acestei ţări. Spune că avea 10 ani când a citit o carte scrisă de Romulus Vulcănescu, care fusese în excursie în India şi în Japonia.

Îmi aduc aminte că spunea că a fost la o cofetărie în Japonia şi i s-au dat nişte prăjituri foarte mici şi o apă parfumată. Mie mi s-a părut foarte interesant acest lucru la vârsta aceea, deşi nu am băut încă apă parfumată în Japonia. Tot în acea perioadă, am descoperit un album cu fotografii din Japonia la vecina noastră din Odobeşti. Mi s-a părut foarte frumos, eram doar un copil, aşa că tata a făcut troc. A dat două bidoane de vin şi eu am primit cartea. Am zis atunci, la 10 ani, că vreau să fac japoneză. Am avut noroc că s-a schimbat regimul, pentru că nu ştiu dacă aş fi reuşit”, ne spune profesoara.

Fiica unor medici cunoscuţi din Focşani, Carmen Săpunaru Tamaş este absolventă a Colegiului Naţional „Al. I. Cuza” şi a fost mereu o elevă olimpică, excelând la Limba Română şi Franceză.

„Profesorii Mircea Dinutz, Lucreţia Gurguţă au rămas profesorii mei de suflet. Erau obiectele care mă interesau pe mine. Pe domnul Dinutz l-am cunoscut în clasa a VIII-a, când am mers la o naţională la română şi dânsul a mers cu noi. Aşa am şi ajuns la Cuza, pentru că îmi doream să fiu eleva domnului profesor. Mi-a plăcut filologia, mai scriam poezii, povestiri. Din clasa a VII-a şi până în a XII-a am mers mereu la naţională, perioadă în care am luat de două ori premiul doi”, mărturiseşte Carmen.

A urmat Facultatea de japoneză la Bucureşti, iar în timpul studiilor a avut ocazia unei burse de un an în Ţara Soarelui Răsare. I-a plăcut din prima această ţară şi a decis să se întoarcă. De data aceasta, împreună cu soţul ei, care este din Baia Mare, pe care l-a cunoscut în facultate, acesta studiind chineza. Atât Carmen, cât şi soţul ei au făcut masterat şi doctorat în Japonia.

Primul loc de muncă a fost la o universitate particulară în Kyoto, unde nu i-a plăcut în mod deosebit. Era un contract mai mult pe partea de educaţie şi nu de cercetare. Ulterior, a aplicat la mai multe facultăţi, iar aceasta la care este în prezent îi place în mod deosebit.

„Lucrez la Universitatea din Kobe. De la mine din birou se vede marea, iar universitatea este undeva pe munte. Eu sunt specializată pe antropologie, şi de altfel predau antropologie culturală la studenţi străini şi japonezi, dar am făcut şi un curs de socio-lingvistică. Limba japoneză este una dintre cele mai dificile din cauză că are trei sisteme de scriere care se utilizează simultan, dar eu am învăţat-o tocmai ca să pot citi despre cultura şi mitologia lor. Am stat acolo, asta a fost foarte important să stai şi să foloseşti limba. A contat foarte mult că am avut şi prieteni japonezi, care au fost foarte categorici şi nu s-au chinuit prea des să-mi explice. Ai înţeles de la început, este bine, dacă nu, poţi să mai pui o întrebare, dar nu se chinuie nimeni să te ajute. Practic, m-au ajutat să fiu mai bună”, susţine aceasta.

Ca profesoară, câştigă foarte bine, permiţându-şi împreună cu soţul să plătească o chirie în centrul oraşului, să mănânce la restaurant foarte des şi să călătorească mult. “La cercetarea pe care o fac sunt foarte rar acasă, mănânc în oraş. Acasă gătesc româneşte, că doar asta ştiu. Soţului meu îi place mâncarea indiană, mie japoneză. Mergem la restaurant, dar cu condiţia să fie un restaurant cu vin alb, pentru că sunt crescută în podgorie, la Odobeşti. Există un magazin superb de vinuri româneşti, două surori au grijă”.
Spune însă că taxele din oraş sunt pe măsură, chiar piperate, dar infrastructura este ireproşabilă şi nimeni nu are de comentat.

Despre japonezi, despre care noi avem părerea că sunt un fel de super oameni, antropologul Carmen Săpunaru Tamaş consideră că sunt oameni ca toţi oamenii, cu bune şi rele, unii chiar fac evaziune, dar în general sunt oameni buni, gazde primitoare. Acolo, nivelul mediu este mult mai ridicat din ce a văzut raportat la ţările foarte multe pe care le-a vizitat.

„Soţul meu a fost foarte uimit la început, când ne-am urcat într-un autobuz. Încă nu era ora de plecare, şoferul stătea pe scaun şi citea o partitură muzicală. Nu ştiu dacă în România şoferii citesc o partitură muzică. Au o problemă pentru că universităţile lor nu intră în topul celor mai bune din lume, din diverse motive, au studenţi străini puţini, la fel şi cercetători străini, dar au şi cercetătorii lor foarte buni . Universităţile nu sunt în top, dar nivelul de educaţie foarte ridicat. Analfabetismul este în jur de 1%, vorbesc de cei care nu pot citi. Investesc în tehnologie, medicină, în zona de cercetare”, ne mai spune Carmen Săpunaru Tamaş.

Profesoara de japoneză spune că sunt mulţi români la Kobe, un oraş mare, plin de turişti în perioadele de vacanţă. Este o zonă unde se găseşte palatul imperial, cu faima lui, toate templele. Mărturiseşte cu convingere că de România nu îi este dor, pentru că vine în ţară de 3-4 ori pe an, de sărbători.
De altfel, călătoreşte mult, pentru că studiază în special festivalurile japoneze. Are locuri unde merge special, mai ales că japonezii sunt specialişti în festivaluri.

„La cultura japoneză m-a atras partea de mitologie, citindu-l pe Eliade. De fapt pe mitologie mi-am scris lucrarea de masterat şi de doctorat. Mitologia are o vârstă, deci s-au scris numeroase tratate, e foarte greu să mai apară ceva nou. La ei mituri sunt încărcate de festivaluri, pe asta se bazează festivalurile, este o poveste. Îmi plac chimonourile, mă îmbrac şi am cel puţin zece costume acasă”, ne bagă în atmosferă profesoara.
Susţine că o tentează să revină în România, dar probabil după ce se pensionează.

„Noi suntem un pic izolaţi cu intenţie. În Japonia vedem numai partea bună şi din această cauză, când vin acasă, în România, nu am nicio nemulţumire. Vin în primul rând să stau cu părinţii sau mă mai întâlnesc cu prieteni din liceu, nu mă interesează celelalte. Nu ne uităm deloc la televizor. Anul trecut l-am dăruit, după trei de şters praful degeaba. În România să venim să votăm nu avem timp, în Japonia nu avem drept de vot. Ştiu, este iresponsabil ce zic, dar mai există şi oameni iresponsabili. Am evitat să fiu la curent cu ştiri din România”, conchide Carmen Săpunaru Tamaş.

 

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *