Constantin Florescu este actor, profesor de actorie și spirit liber. Am făcut un interviu cu el, care ne-a bucurat mult, pe amândoi. Eu nici nu cred că am mai făcut vreodată vreo ispravă asemănătoare. Constantin e fascinant, iar eu am încercat să storc din el, cât am putut de mult. Interviul a apărut integral, în ediția tipărită din luna martie, a revistei Curierul de Râmnic Magazin. Pentru on-line, am împărțit acest interviu -fluviu în trei părți, ca să vă usurez lectura. În partea întâi e vorba de ceea ce unii au numit Revoluția română la Vâlcea, o ficțiune mai gogonată, decât acelea imaginate de Gabriel Garcia Marques.
Silviu Popescu
Constantin Florescu, actor, da?
Da.
De când și de ce? Cum s-a întâmplat să fie actor și nu mecanic de locomotivă?
Este o poveste care nu are nimic special, mi-am dorit foarte mult să fiu actor. Am ezitat un pic, pentru că era problema de armată lungă, în 81’… Și, atunci, am intrat la Politehnică. Am stat vreo 2 ani, dar am făcut tot teatru, pentru că eram la Grigore Preoteasa, mergeam la Casa de cultură a studenților, după care am rupt pisica, în două. Am anunțat familia că îmi iau viața în propriile mâini și am plecat pur și simplu de acasă … Și m-am pregătit. Primul an… nu am putut să mă înscriu, erau niște legi stupide pe vremea aia, dacă voiai să treci de la o facultate la alta, făceai un an de producție. După care, m-am înscris și am picat. Apoi, m-am dus și am dat concurs la Teatrul Fantasio din Constanța, pentru că ei acceptau și actori fără diplomă… și atunci am văzut că lucrurile se confirmă… adică am intrat, am ocupat un loc din 14, m-am împrietenit, cum era și normal, cu actorii mai în vârstă- și cel mai important om care mi-a dat speranțe și m-a și lăsat să pot să îmi arăt „mușchii” a fost Jean Constantin, căruia îi port un mare respect. Dincolo de talent, era un om extraordinar, un om generos, un actor generos, ceea ce este destul de rar. Actorii nu sunt generoși. În general, artiștii sunt egoiști. Foarte rar găsești pe cineva, care să poată să fie atât de înțelept, încât să înțeleagă generozitatea ca pe o formă de continuitate a ceea ce face el, pentru că preiei de la Maestru și duci mai departe, iar asta este o tușă foarte importantă pe care un Maestru o lasă în urma lui, respectiv discipolii.
Și de la Constanța la București, cu ce? Cu trenul?
De la Constanța la București…a trebuit să îmi dau demisia,pentru că nu acceptau să mă lase liber pe perioada examenului. Fantasio lucra în acea perioadă vara, aveam și 3 spectacole cu Fantasio și mi-am dat demisia, chiar de Sfântul Constantin. Am găsit eu un motiv, m-am certat puțin cu ei, dar n-am avut încotro și a trebuit să îmi dau demisia. Am luat examenul. Spre surprinderea mea, am intrat chiar primul, fără pile, fără alte obligații, ceea ce confirmă faptul că se poate și fără pile în viața aceasta.
Noi din neamul acesta, al Floreștilor, avem acest prost obicei, să intrăm primii pe ușă.
Nu întotdeauna am intrat primul, dar m-a ajutat Dumnezeu să …
Eu mă refeream la mine. Tot din neamul ăsta, al tău…
Da, da, din neamul Floreștilor. Da, da, este foarte important, când îți dorești foarte mult ceva, să lupți să ajungi primul, pentru că dacă lupți să ajungi al doilea, s-ar putea să ajungi al cincilea și atunci cumva limita trebuie să ți-o pui foarte sus.
Am înțeles. Cel mai sus.
Și este de bine așa.
Da. Așa mi s-a întâmplat și mie, la facultate, deci știu cum e, bravo, dar am uitat să precizez – Constantin Florescu, vâlcean.
Milostean.
Milostean. Milostivit de Dumnezeu.
Are foarte mare importanță numele satului în care m-am născut, pentru că eu nici mi-am schimbat niciodată buletinul, eu am buletin de milostean, pentru că țin foarte mult la acel loc. Este un loc cu multe rădăcini și în ce mă privește și cu un magnetism special, este plasat așa aproape de Polovragi, de munte. Mateeștiul tău este la doi pași. Acolo se întâmplă foarte multe lucruri, acum le descopăr. Tata se ocupă de niște monografii ale spațiului respectiv și descopăr lucruri pe care nu le știam. Sunt foarte implicat acum să fac ceva și pentru locul ăla, dacă pot.
Milostean vine de la a milostivi? Milostenie?
De la milostenie. Bine, acolo era o intersecție- și acum este- și acolo era o cutie a milei, care, mă rog, cutia milei era pusă de Mânăstirea Polovragi, satul fiind în mare parte în istoria lui, dependent de această mânăstire.
Polovragi, da?
Polovragi.
Și, Milostea, e cumva la timpul trecut? Milostea, cândva? Milostivea, se milostivea?
Milostenia.
Milostenia?
Așa a devenit Milostea.
Înțeleg.
Milostea… milostenia, de fapt, fiind una dintre cele mai importante trăsături ale umanismului, compătimirea, compasiunea, milostenia. Noi, când spunem Doamne miluiește! în biserică, trebuie să conștientizăm ce înseamnă acest Doamne miluiește!, adică Dumnezeu pune rugăciunea Lui, lângă rugăciunea noastră, ceea ce trebuie să punem noi, în viața noastră.
Unde este mai mult decât iertare…
Este mult mai mult decât iertare!
Mda. și mai ușor de primit și de urmat.
E foarte important să delimităm lucrurile a primi și a da. Sentimentul cel mai puternic este atunci când dai, nu atunci când primești. Când primești, nu ești conștient de adevărata grație divină. Când dai, te apropii de Dumnezeu.
Deci, Constantin Florescu – actor – Milostea. Și la Revoluție? …revoluționar!
La Revoluție… nu, nu revoluționar! Mie mi s-a părut gest cetățenesc, patriotic, nu am nimic cu … eu revoluționar sunt în permanență și nu renunț la revoluția mea niciodată, pentru că altfel …
Și eu zic la fel. Suntem cu toții Che Guevara.
(Râde) Da și nu. Che Guevara este un erou, care, cum să spun…
…care avea o șapcă.
Eu cred că avea și o psihoză acolo pusă… revoluțiile sunt absolut necesare. Revoluție a fost și faptul că am reușit să ies din nu știu…
…bula personală
…din paradigma asta că trebuie să faci și a fricii de greșeală. Greșeala te paralizează, în viață trebuie să riști! Viața-i, clar, o mare încercare și un risc și atunci trebuie tot timpul să renunți la ceva, ca să … renunțarea sau re-facerea, re-voluționarea lucrurilor, care sunt deja mortificate, te duc spre progres.
Am înțeles, de asta și vacanța, prin biroul primei secretare… frica, de care vorbeai, s-a atenuat, plimbându-te prin birou tovarășei Venerica…sau, nu?
Ce vacanță?
Vacanța, ieșirea din frica de care vorbeai.
A, nu… N-aveam… eu am ajuns, întâmplător, acolo… NU. Eu am început Revoluția mai devreme un pic.
La București?
Da. Eu plecasem spre Timișoara, când am ajuns la Vâlcea. Erau interzise călătoriile cu trenul spre Timișoara, eu plecasem cu autostopul. Am făcut armata cu niște oameni de acolo și mă întrebam tot timpul ce s-a întâmplat și dacă ei au început la Timișoara, mi s-a părut un semn foarte important. Ascultam Europa Liberă, eram revoltat. Mi-am anunțat cei mai buni prieteni că plec, colegii mei de facultate și le-am spus „Băi, eu plec acolo”. N-am ajuns că nu se putea ajunge cu trenul, se uitau strâmb toți dacă cereai bilet de Timișoara și atunci am decis să plec cu ia-mă-nene până la Râmnicu Vâlcea, ca să găsesc o mașină, să mai găsesc niște oameni cu care să plecăm acolo, deci, simțeam că este ceva… și am simțit bine.
Hotărât!
Da, da, da eram foarte hotărât. Eram foarte hotărât, aici am găsit așa un fel de … adică, nu au zis nu, dar nu prea știau cum să facă. Pe vremea aia nu se găsea benzină și voiam să plecăm cu o mașină și până am găsit noi benzină, au plecat niște trenuri cu bătăuși de aici, i-au obligat cei de la Combinat. Le-au dat niște bâte, să plece acolo, să îi bată pe timișoreni, nu știu ce voiau să facă, lucrurile o luaseră razna. A doua zi, evenimentele s-au bulucit și dimineața, când am văzut ce s-a întâmplat, când l-am văzut pe Caramitru la televizor, am luat-o direct spre centru și am început să strig pe stradă „Veniți! Ceaușescu a căzut!”.
La Vâlcea eram, da?
Eram aici în Nord, la Vâlcea… și mai erau oameni, care mergeau spre centru, acolo. Evident, nucleul se strânsese la Comitetul Județean, pe vremea aia… și înăuntru erau niște … erau ai lui Gorun, erau bătăușii …
Băieții lui Gorun. Băieții lui Gorun, ăia cu pălării.
Să le zicem băieții, că nu se știe…
Puseseră mâna, începuseră… nu prea puteai intra, am intrat, până la urmă. Acolo era unul, de la Gărzile Patriotice, un căpitan, sau maior, nu mai știu ce era. Era adjunctul miliției, Stănescu și se încurcau unii pe alții pe acolo. Au pus un microfon și o boxă și am apucat la microfon și am spus: „Toți studenții să intre aici!” pentru că trebuia să îi scoatem afară pe ăștia care … Toată lumea era speriată, „Băi, e Gorun, e Gorun”. Nu era o mare sperietoare, era un interlop, pe vremea aia și învârtea pe aici, ce învârtea. Și, când au urcat 100 de studenți, toată lumea a fost de acord: „A, studenții, studenții”. Toată lumea a urcat acolo și am devenit un fel de lider… pentru că eu am zis chestia asta, eu nu-mi propusesem să ajung vreun lider, sau ceva… Am devenit brusc un om important în timpul Revoluției, drept pentru care m-a rugat Stănescu să mă duc la Militie, că acolo se întâmplau chestii… am luat 20 de studenți și am mers la poliție și ni s-a predat. Miliția ni s-a predat nouă…
…studenților…
Da, da. Cu buletinul în mână, m-am dus. Și, stăteau milițienii la o masă, țin minte și acum biroul ăla… Și ne-au primit cu respect, cumva… Și ne-au întrebat: „Noi ce avem de făcut?”. Și atunci, m-am uitat în ochii colonelului, colonelul Oană, era atunci și am spus: „Domne, meseria trebuie s-o faceți, nimic altceva”.
Păi, da!
„Păi, spuneți dumneavoastră, ce subiect? Puneți o hartă a orașului și hai să facem treabă.”
Și atunci mi-a venit ideea să facem patrule mixte de studenți cu banderolă și nu s-a spart nici un geam în Râmnicu Vâlcea.
Ați văzut multe figuri din revoluționarii din urmă, pe acolo? Este o listă mare de revoluționari vâlceni, pe care nimeni nu i-a văzut pe acolo, erau la Hotel Plăpumica, se pare,… și, care, acum au apărut… revoluționari mari.
Eu îi știu pe ăia care au fost în nucleul ăsta. Ulterior, a trebuit să rezolvăm și problema securității, era un… altcineva venise la securitate, unul Popescu, nu știu dacă îl chema Popescu, habar nu am, dar …
Nu era rudă cu mine …
Da, nu era rudă cu tine și a zis: „Domne, dacă v-ați descurcat așa bine cu Miliția, haideți să rezolvăm și problema noastră, că noi vrem să ne predăm”. Și am plecat acolo, a venit cu noi un fotbalist, îl chema Marian Bașno, nu știu dacă îl știți voi, dar cred că îl știți, că este celebru.
Da. Cum să nu.
Și el s-a oferit. Zice: „Merg și eu cu voi, că acolo este pericol mare”. Și, într-adevăr, era pericol mare acolo. Și până la urmă, m-am pus de acord cu …
Secu?
…cu șeful securității vâlcene, la vremea respectivă, Cioană sau nu mai știu cum îl chema, s-a prezentat ca fiind comandantul și l-am întrebat: „Domne, sunteți de acord să chemăm armata aici? Dacă, într-adevăr, aveți intenția, să vorba aia… haide să chemăm armata, ca să știm și noi o treabă„. A zis: „Da” și atunci am sunat de la el din birou. Am vorbit cu adjunctul lui, pe care îl trimisese acolo cu acest Popescu și a zis: „Domne, acestea sunt condițiile.” …și a venit armata. A venit un pluton, o companie, de fapt, de vânători de munte. Cu destule de multe emoții a fost toată povestea asta, au venit, au intrat acolo, oamenii au zis: „Noi ne punem la dispoziția voastră!”, i-am lăsat pe militari să ocupe toate posturile și unul mi-a șoptit zice: „Vezi că este o stație de emisie-recepție aici, nu știe nimeni, ăștia nu v-au spus de ea”. Și, atunci, m-am dus și am intrat în stația de emisie-recepție, unde se primeau, criptat, toate ordinele. Am lăsat acolo doi militari, care habar nu aveau cu ce se mănâncă … tipii ăia de la securitate au zis: „Domne dacă… aveți încredere în noi, că dacă nu cooperăm cu ei, ăștia se uită la stenogramele ăstea, ca curca-n lemne”. Și, într-adevăr, toate erau ca niște fâșii și le decriptau. Zice: „Aveți încredere că noi am primit ordin să ne predăm, să fim de partea Revoluției”. Și am mers așa pe încredere.
Și acum, uitându-te înapoi, agentul cui erai? Al rușilor, al francezilor, al ungurilor, al americanilor, al cui?
Cine, eu? Eu cred că la un moment dat, chiar m-au suspectat că sunt… că știu eu ce am de făcut. Nu prea știam, improvizam foarte mult și apelam la lucruri logice și de bun simț. Și… mă rog, mi-au făcut legitimație de FSN… între timp, aici se lucra. Erau doi, pe care îi țin minte, erau avocații Fieroiu și Toană.
Da, știm.
Ei erau mai cu sclipiri de inteligență în priviri și mai era unul, care se pusese el capul listei președinte, unul Măciucă… a ajuns și consilierul lui Iliescu, la un moment dat. L-am dat afară a doua zi, pentru că începuse să fie vehement. A doua zi, am făcut o ședință cu toți directorii din județ. Am convocat toți directorii de județ.
Da…
Și ăsta a început să urle la ei și eu l-am potolit și atunci am decis că totuși eu, având încredere în armată, dintr-o… cum să spun… dintr-o… având încredere, am zis că armata… uniforma impune și atunci dacă tot este nevoie de o ordine, am zis, hai să fie armata… Și atunci a venit șeful garnizoanei. L-am pus pe șeful garnizoanei să se ocupe de povestea asta.
Am înțeles.
Pe Colonelul Dumitrescu, care pe urmă ne-a dat și autobuz să plecăm la București cu voluntari.
Viitorul general.
Nu mai știu ce s-a întâmplat cu el.
Da, Dumitrescu, om bun și generos…
Și am plecat… copiii ăștia cu care eram… studenții, care erau de vârsta mea, toți eram studenți. Eu eram la IATC, dar erau o grămadă care erau …
Câți ani aveai?
Eram în anul II.
Și-ți plăcea la București?
Și, după niște insistențe, omul a zis: „Domne, este foarte periculos!” mi-a spus Dumitrescu și zice: „Dumneavoastră știți ce responsabilități sunt?” și, atunci, chiar am ezitat și am zis: „Domne, eu sunt dispus să mă duc la bătaie, acolo”, dar acești oameni… și am spus: „Băi, fraților, acolo e pe viață și pe moarte și nu luăm pe oricine!”. Atunci, ca să fac o triere le-am zis: „Veniți cu livretul militar, ăștia care ați făcut armata, veniți cu livretul militar, pe altcinva nu mai luăm… mai luăm pe cei care fac medicină”, care erau utili, în ideea că se murea acolo. Da… și am plecat noaptea cu un autobuz, pus la dispoziție de garnizoană, garnizoana militară, cu un ausweis scris de Dumitrescu și raportat pe traseul Pitești-București. Când am ajuns în București, dimineața, era întuneric, se vedeau trasoarele pe sus, se auzeau bubuieli, bietul șofer a zis: „Domne, eu mai departe nu merg… eu am copii…” și de la Apaca am luat-o pe jos… Și, acolo, ne-am împărțit pe grupe, pe misiuni, cum ar veni.
Dar erau militari? Cine dădea ordinele?
Eu dădeam ordinele, eram militari, toți făcuresăm armata. Și atunci am făcut… dacă tot am plecat așa, am făcut o structură militară, cumva, adică organizată militar, pe grupe. Nu știu câți eram, eram 40-45 de oameni, nu mai țin minte exact. Ca să nu riscăm foarte multe lucruri, am zis: „Pleacă cei care sunt la medicină, ei știau exact unde trebuie să se ducă, o grupă rămâne la Politehnică, care erau chiar politehniști și o altă grupă am plecat la televiziune” cu acest bilet de trecere și cu livretele în buznar, ca să ne dea arme, să ne luptăm cu teroriștii. Evident, nu ne-a dat nimeni arme și am ajuns în Piața Victoriei și acolo în Piața Victoriei… am stat puțin, se trăgea foarte aprig acolo, se trăgeau în blocurile din fața actualului Guvern, care erau blocuri în construcție și… noi am stat la gura metroului, unde erau câțiva soldați și un maistru militar, erau niște tanchiști. Unul zice: „Dacă chiar vrei să faci ceva …” că noi tot insistam să ni se dea arme să ne luptăm, să îi ajutăm, că suntem proaspeți, că am venit, ăia arătau groaznic, aveau ochii roșii, trăseseră, se trăgea afară și unul zice: „Dacă chiar vrei să faci ceva… nu ești îmbrăcat în militar, riști mai puțin, du-te până la Tab-uri și adu-ne niște încărcătoare pline”. Și atunci m-am dus până la Tab-uri, erau trase în față, acolo, pe peluză, niște taburi, m-am dus și am spus că: „Maistru’ a zis să îmi dați niște încărcătoare pline„. Imediat, s-a executat, ca să știi ce haos era. Mi-a dat omul 4 încărcătoare, m-am dus, am dus încărcătoarele și după ce am dus încărcătoarele n-a durat 20 de secunde și a început să se tragă ca la Verdun… și… m-am gândit că îi expun pe ceilalți și am zis: „bun, hai!”. Erau niște băieți la Electronică și tot spuneau ăștia că sunt riscuri să cadă antenele și zic: „Băi, vă pricepeți cât de cât la electronică?„. Și ei au zis: “Da!”. „Să mergem la Televiziune si dacă au nevoie de voi bine și dacă nu, nu”. Și aveam o scrisoare, pe care o făcusem la Râmnicu Vâlcea, să spunem că: „La Râmnicu Vâlcea totul este în ordine!”, adică un fel de mesaj așa transmis din partea vâlcenilor. Era unul din obiective să ducem această scrisoare, pentru că se transmitea foarte… adică nimeni nu avea încredere în ce se vorbea la telefon și era o criză de autoritate, practic. Și, atunci, am ajuns la Televiziune cu grupa asta restrânsă, pe care o aveam și am intrat la grămadă, cu mai mulți, într-o alimentară, acolo, pe Dorobanți și a început să se tragă. Atunci, ne-am ascuns cumva în alimentara aia așteptând, că, de acolo, se făcea un triaj al celor care intrau la televiziune… și se stătea, adică erau unii care voiau să intre, stăteau de câteva ore acolo și în timp ce stăteam, intrarea era chiar prin Alimentară. Se putea intra și prin Dorobanți și acolo a venit un coleg, de-al meu, de la Imagine, din IATC, cu o cameră în mână, nu văzusem până atunci un Beta și ne-am dus și i-am zis: „Băi, uite așa, așa…”, de abia puteam vorbi, eram răgușit și zice: „Băi, înăuntru îți trebuie buletinul, dă buletinul că îți fac eu un bilet de intrare să vedem dacă poți să intri, dar până atunci, dacă vrei un mesaj te filmez”. Și atunci am dat un mesaj.
Și a apărut mesajul undeva?
Da. A fost pe YouTube, mesajul meu tras în …
…în focul Revoluției…
În focul Revoluției. Nu prea știam ce vorbesc, eram așa, eram foarte emoționat, în fine, am intrat până la urmă în Televiziune. Între timp, a murit unul de lângă noi,împușcat…
Un coleg?
Nu, a murit un asistent de Salvare. Atunci am văzut primul mort, la Revoluție. A murit la 5 metri de mine, nici atât. I-a intrat un glonț exact în gât. Am văzut asta, în direct. Da și pe urmă, mă rog, am intrat în Televiziune, erau o grămadă de actori acolo, îi chemase Caramitru. Dăduse un anunț să vină să facem un program de Crăciun, nu știu ce. Eu eram student, nu prea îmi dădeam eu aere de actor, încă, dar îi cunoșteam pe toți, erau profesori de-ai mei acolo, era Albulescu, era Victor Rebenciuc, erau mulți, nu are rost să… George Oancea, foarte multă lume cunoscută. Și toți întrebau: „Ce facem? Ce facem?”, erau comentarii, din ăstea.
Așa și ce ați făcut până la umă?
Până la urmă, n-am apucat să intru, pentru că au zis că sunt prea răgușit și nu pot să dau mesajul, adică, nu intru în studio și atunci dacă nu intram în studio să dau anunțul pe care voiam, oricum era filmat, a zis că intră materialul acela filmat…
…ați plecat la o bere, ca băieții?
Nu, am plecat singur. Înăuntru nu am putut să intru cu ceilalți și am zis că ne regrupăm la Politehnică și am plecat. Am ieșit spre Politehnică cumva și m-am reîntâlnit cu ăștia, îi puseseră ăștia de gardă în Politehnică, era ce se întâmpla atunci la Revoluție, mă rog.
O Revoluție a poporului…
Da. O Revoluție a poporului și în acea noapte au anunțat că vor să dea un anunț cu Ceaușescu, cu nu știu ce și pe urmă, i-am trims înapoi, acasă. Aici, când m-am întors pe 27, am mai stat o zi în București și ne-am întâlnit, în Vâlcea. În Vâlcea, începuseră să vină, adică, cumva mă așteptau și îmi spuneau că aici lucrurile nu sunt în ordine, că se fac tot felul de chestii, de târguieli.
Cineva voia să confiște, deja, Revoluția…
Da. Și chiar despre asta se vorbea, despre abuzurile care erau făcute de cei care veniseră la Revoluție, la Comitetul Județean de Partid…
Revoluționari, nenică…de profesie…
Și zic: „Da, bun, care?” că erau o goază de informații absurde și mi-au zis: „Băi, nu împart ajutoarele!”. Veneau tiruri cu ajutoare și atunci m-am enervat, m-am dus, erau două tiruri la spital, eu știind franceză, tirurile erau din Belgia și am spus: „Ce e asta?”. Zice: „Nu vrea numeni să descarce aici, noi am venit cu o parte din încărcătură… sunt medicamente și echipamente sanitare, seringi de unică folosință și așa mai departe”. Și l-am luat pe directorul spitalului și omul mi-a zis: „Eu nu iau dacă ne dau droguri și nu știu ce”. Și am zis: „Domne, dar sunteți medic, nu puteți să verificați? Dar acestea sunt seringi de unică folosință, dacă sunt nu știu ce… folosite?” Mă uitam așa…. „Dar, mâncare nu primiți? Dar dacă mâncarea este, nu știu cum?”
Deci, aveau cumva așa, era așa o frică… Ce s-a întâmplat cu transporturile?
Am descărcat medicamente si mâncare și pături la spital si i-am dus la Episcopie…
Să doarmă?
Nu, i-am dus acolo să descarce. Erau pachete, oamenii trimiteau pachete cu diverse și puneau în ele te miri ce lucruri, haine…
Da, înțeleg. Din Belgia era celebra Operation Villages Roumains. Cred.
După, mult după. Operation Villages Roumains a continuat timp de luni de zile să trimită ajutoare, până când s-au lămurit…
Da. A fost o solidaritate formidabilă a românilor și a străinilor…
Noi atunci am pierdut meciul, pentru că se făcea Teledonul, dacă mai ții minte lucrurile acestea și toți banii ăștia s-au scurs într-o gaură fără fund, niște șmecheri au pus mâna pe ei. Deci, cam asta a fost Revoluția. Pe urmă, m-au căutat să-mi dea certificat de revoluționar pe care l-am refuzat și le-am spus că … mă rog, le-am bătut obrazul, cumva. Nu vreau să dau numele prietenilor mei care și-au luat certificate de revoluționar, pentru că nu mă interesează. Fiecare cu conștiința lui, dar nu asta este problema. Problema este alta, problema este că certificatul e certificat, dar pe urmă toată problema s-a transformat într-o negustoreală de asta de doi lei, adică spații comerciale, terenuri.. Și acum este cu indemnizația, au ajuns revoluționarii un fel de sectă din asta pe bani și banii sunt de la noi din buzunar, adică de la contribuabili și asta mi se pare o mizerie absolută. Mizerie absolută. Mi se pare să obții certificat, că ai făcut revoluție, pentru că n-ai făcut revoluția ca să te certifice cineva și să iei bani…
Bineînțeles, da.
Așa, nu că aș fi eu cine știe ce instanță morală, pentru mine Revoluția a fost … asta a fost, adică am încercat s-o țin în parametrii ăștia, asta a fost Revoluția. După care am rămas, în continuare, revolutionar, când am văzut că lucrurile merg prost, că totul se deturnează și se deraiază. Am rămas așa contra acestor mizerii și le semnalez și acum…
Vântul, contra vântului…
Cumva, da, contra vântului. Da, pentru că știi aici e mentalitatea stai pe aici că bagă pui și cam asta este … cam astea sunt partidele politice, deci, intri în partid că poate bagă pui. Să ne alegem și noi cu ceva.
Foarte frumos! Îmi place asta!
Păi, că asta este mentalitatea, Silviule…
Și pe vreme aia erai însurat? Nu erai.
Nu, dar chiar atunci mi-am cunoscut actuala soție.
Da? Unde?
Ea venise la grupul de studenți, deși ea încă era elevă.
Să aducă apă și …
O, da! și era foarte drăguță, m-am îndrăgostit, i-am luat un buchet de flori. Făcea 19 ani pe 27 și i-am luat un buchet de 19 trandafiri, am făcut eu rost. Nu prea m-a băgat în seamă și ne-am întâlnit după 18 ani și ne-am căsătorit. Cam asta e ideea.
Da? După 18 ani?
Fix 18 ani.
Și între timp v-ați mai căsătorit, fiecare?
Ea da, eu nu. Ea și-a văzut de viața ei.
Interesant!
Dar acum am luat-o ca pe un semn.
Deci, e un fel de boom! A fost un boom, după 18 ani.
Da. Un coup de foudre, că tot ai fost în Hexagon… Nu știu, m-am luat după niște semne așa, mi s-au părut că sunt semne și atunci dacă tot sunt semne, să fie semne bune. și acum suntem o familie, gândim la fel, creștem copilul, care acum nu mai este copil, are 20 de ani.
Deci nu sunteți… deși sunteți diferiți, cum este, cum sună reclama MobExpert?… Suntem cu toții diferiți din fericire, dar, v-ați nimerit la Revoluție, v-ați cunoscut la Revoluție, sună bine asta. Deci, din același filon cheguevarist, într-un fel.
Vezi, tu folosești a doua oară che guevarismul, eu am fost în Cuba și….
Mie îmi place, pentru că îl asociez pe Che Guevara cu revoluția continuă, permanentă.
Da, cu revoluția permanentă. El a deveni un profesionist, un revoluționar profesionist.
Păi da, exact! Îmi place ideea aceasta de revoluționar profesionist, nu de amator, ca toți ăștia pe care îi vedem azi prin posturi.
Vezi, se trece foarte ușor de la amatorism la profesionism, pentru o revoluție și tocmai ce vorbirăm despre povestea asta cu revoluție pe bani și pe funcții și pe diverse sinecuri…
Pe lovele. Revoluția pe lovele.
Revoluția pe „lovele”, da. Păi, asta a fost, de ce să mâncăm rahat acum să spunem că am fost toți curați ca lacrima și că așa am vrut sa fie.
La Vâlcea e interesant…
Vâlcea n-a avut revoluție.
Ba da.
A fost o formă de entuziasm.
Te contrazic. Deci, eu cred că privind retrospectiv, a fost Revoluție la Vâlcea. Desigur, ca în Caragiale, dar ca într-o „Scrisoare pierdută”, da sau nu?
Da. Mai degrabă …
Ca-n „Două lozuri”.
Ca-n …Marea Revoluție de la Ploiești
A, ca-n Marea Revoluție de la Ploiești, da. Dar, privind retrospectiv, dacă Vasile Gorun era acolo și făcea revoluție, era firesc să se întâmple ce s-a întâmplat ulterior, pentru că lumea interlopă avea și ea drepturile ei, avea nevoie de libertățile ei. Păi da, de asta am și fost la … când am fost la … ți-am spus că am luat miliția pe buletin.
Da.
Stănescu ne-a spus: „Domne, sunt o grămadă de interlopi.”, nu le-a zis interlopi, nu mai știu cum le-a zis și vor să forțeze să îi scoată afară pe ăia, pe care nu i-am arestat pentru infracțiuni comune, adică și toți acum toti infractorii din pușcării sunt dizidenți politici.
Chiar așa?.
Și chiar de asta ne-am dus acolo, adică am înțeles imediat …
Eu am înțeles numai că … cum să zic așa nucleul interlopilor a învins 30 de ani, 20 de ai mai târziu…
Eu nu pot să afirm chestia asta. N-am cunoscut interlopi, adică, am cunoscut niște interlopi, care erau așa … îi știi și tu, de pe aici de pe la Vâlcea, ăștia sunt interlopi cu gulere albe, dacă îmi dai voie să folosesc un …
Unii dintre ei. Între timp și-au spălat cămășile sau au îmbrăcat cămăși cu guler alb, dar între timp au fost … să nu uităm că suntem în orașul, agățat pe harta lumii, de către interlopii, numiți scammeri, hackeri, cum vrei să le zici.
Asta este o poveste care se întâmplă întotdeauna în toate societățile și cred că nu e Vâlcea ceva ieșit din comun.
Ei, nu? Hackerville, cui i se mai spune în România? De ce nu i se spune orașul Sibiu, de pildă, sau orașului Pitești, sau orașului Slatina? Pentru că noi eram Hackerville.
Mda …
Și am fost programați să fim interlopi.
Cred că este o întâmplare. Nu știu dacă a programat cineva povestea asta.
Nu, nu e programat? E o întâmplare?
Eu zic că e o întâmplare. S-au prins repede că ăsta-i trendul, hoția online. Au găsit soluții rapide de îmbogățire, toți au căutat. În 90′, știu cazuri de oameni care și-au lăsat slujbele, deși erau performanți în ceea ce făceau și s-au apucat să vândă rulmenți la turci sau ce… și unii chiar au strâns ceva bani n-aș putea și…
Unii și-au construit fabrici din bani ăia.
Da. Oamenii au văzut liberatea asta ca pe ceva, cum să spun, ca pe o descărcare. Toate frustrările de sărăcie, de cum să spun eu, lipsă de identitate, de lipsă de leadership, de ce vrei tu, s-au transformat în aceste metehne, care au evoluat în diverse direcții și au vrut … noi, lipsiți de capitalism 40 de ani sau cât a durat povestea asta cu socialismul în România, tot românul s-a văzut capitalist. Tata a și râs de mine la un moment dat, după vreo 20 de ani, m-a întrebat: „Tu ești capitalist? Tu ai un capital? De ce? Păi, trăim în capitalism”. M-a luat la mișto, tata fiind un om deștept.
Înțeleg. Pe vremea aia toată lumea se gândea la liberatate și la bani, libertate și bani.
Pentru că asta a fost. Trebuie privite lucrurile cu realism.
Și așa s-a deturnat sensul acestei mișcări, pe care o făceați voi.
Eu am fost pus în fața unor tentații, eu am avut norocul că am… și am plecat în 90′. Mi-am făcut o vacanță în Grecia și am vazut cum arata capitalismul. Si, atunci, mi-am propus să investesc în mine, cumva și mi-am dus mai departe școala.
Cea mai bună investiție, de altfel.
Da. Și am investit în profesia mea, în cariera mea și n-am greșit prea tare, adică nu m-am îmbogățit, nici nu mi-am dorit foarte mult să fiu bogat. Toți visăm să fim bogați, să câștigăm la loto și dintr-o dată să facem nu știu ce, să devenim bogați. N-am câștigat la loto, deci n-am devenit bogat și nici n-o să fiu vreodată bogat, pentru că material vorbind banii, bogăția, se plătesc cu niște lucruri foarte, foarte, foarte urâte.
Se schimbă oamenii când devin bogați? Sau ce vrei să îmi spui?
Nu, dar nu mai au un adevărat sens al vieții lor personale. Devin foarte vulnerabili din punct de vedere existențial, dacă vrei și atunci este foarte greu să păstrezi … poate exista un echilibru, dar trebuie să fii pregătit pentru asta și instruit în sensul ăsta, în sensul în care să …
..sau trebuie să te fii născut bogat, sau să fii dintr-o familie, care are 10 generații înainte de wellbeing…
Sau da.
Ok. Înțeleg. Să ne întoarcem la actorie și la București. Ai terminat actoria, în final? La timp?
Am terminat la Olga Tudorache, așa cum mi-am propus când am intrat și am fost foarte fericit, când m-am întâlnit cu Olga Tudorache, m-a și iubit. La mine era necondiționată iubirea, dar și ea m-a iubit … Dumnezeu s-o ierte!
Era un personaj excepțional, așa cum se spune?
Olga Tudorache era o instituție culturală, nu era un personaj, (râde în hohote), era o instituție artistică și un om foarte generos și cu calități de mentor.
De coach, am zis eu, astăzi.
Da, era nonconformistă. Olga nu îți preda metodă, Olga era metodă și așa am învâțat câteva lucruri importante …
De la ea.
De la ea. Pe urmă, am mai avut niște întâlniri în școală cu Marcel Iureș, cu Adrian Pintea, care au fost profesori și asistenții Olgăi și cu care am rămas în cele mai bune relații. Sunt cele mai importante contacte al vieții mele artistice. Adrian a murit, Dumnezeu să-l ierte!
Cine?
Adrian Pintea a murit de multișor.
Da, da.
Iureș, cu el mă văd mai rar, dar… sunt importante întâlnirile, mai reevaluăm situația, cumva…
Dar, spune-mi, meseria de actor se fură, se învață? Ești născut cu ea? Cum procedăm?
Actoria nu-i o meserie, adică dacă o faci ca pe o meserie, ajungi să te diluezi. Actoria e o profesie artistică, ești un artist. Dacă înțelegi că ești artist, ești tot timpul într-o construcție și reconstrucție a carierei și a vieții tale artistice, dacă o faci ca pe o meserie ești un funcțioar de scene și de film. Funcționăreala asta nu ține.
Sunt actori funcționali? I-ai întâlnit?
Da, sunt o grămadă!
Serios? Și cum… ființează ăștia?
Păi, în general, funcționarii se atașează contractual de câte o trupă, de câte un teatru și papă acolo ce li se dă să pape. și zac acolo…Eu, după ce am stat vreo 7 ani la Craiova și la Teatrul Mic, mi-am dat demisia din instituțiile de teatru, pentru că am simți că devin dependent de cum să spun, adică dependent de un loc și nu mai pot să cresc profesional decât într-o marjă foarte mică și atunci am rupt pisica-n două a nu știu câta oară, a treia oară și am zis … mi-am căutat de lucru independent. Și atunci am devenit primul freelancer. A și scris în Libertatea, am dat un interviu atunci că am devenit… eram primul actor independent din România, în 99’…
Unde?
În 99′ am fost primul actor, care a anunțat … la noi, în „Românica”.
La noi.
Da… și a fost ciudat așa la început… pentru că sistemul teatral ar fi trebuit să sufere atunci, să se transforme, nu s-a transformat, e, acum, o struțocămilă, un sistem ușor manipulabil politic… și, atunci, pentru mine nu e interesant. Teatrul e o formă de prezență în cetate, teatrul e cumva politic.
E o formă politică?
Da, el are și această latură politică, pentru că este … teatrul caută … e oglinda societății cum spunea Shakespeare. Este și o formă de terapie a societății și de conștientizare a moralei… înțelegi ce vreau să spun… teatrul e politic…
A moravurilor …
A moravurilor și așa mai departe, dar el are o latură politică.
Cred că are și o dimensiune socială, combatantă.
Tocmai, prin această dimensiune socială și prin această temă a schimbării.
Da, nemulțumire.
Teatrul trebuie să schimbe. Esența teatrului, teatrul fiind la începuturile lui sacru, catharsisul era o formă de transfomare individuală, dar asta urmărea teatrul. Domne’, să schimbe individul, să-l emoționeze, să i se întâmple o epifanie existențială, morală și să-l facă să devină receptiv, la sensul vieții lui, la sensul vieții unei comunități, la raportul societate-divinitate, destin și așa mai departe. Asta a fost prima misiune a teatrului. Ulterior, s-a dezvoltat, dar nu și-a pierdut această dimensiune …
Normal, actualii au continuați să vrea să schimbe lumea.
Da, restul este entertainment, e distracție. Deci, ea face parte din misiunea teatrului, pentru că el te aduce la un moment dat cu picioarele pe pământ și te face să gândești, adică te destinde, te relaxează și îți oferă posibilitatea să iei contact cu marile teme pe care le propune un act teatral care e un act artistic.
Înțeleg. Și trebuie să fie foarte frumos în lumea voastră sau e doar iluzia noastră?
Chiar nu cred că e vreo profesie mai frumoasă, decât asta de actor, de artist.
Da, mie mi-ar plăcea să te contrazic, să zic că meseria de jurnalist este mai frumoasă decât cea de actor
N-am testat-o prea mult, categoric, jurnalismul e o misiune în societate și trebuie să o facă … și am citit articolul, pe care l-ai scris tu acolo în primul număr, al revistei tale și îți dau dreptate, presa trebuie să fie prezentă, este necesară, este importantă, este un câine de pază și nu numai atât. Prin jurnalism, prin informare, prin mai știu eu … prin che guevarismul …( iar râde)…
…de care pomeneam eu ..
…jurnaliștii au o misiune foarte importantă și de o responsabilitate uriașă.
Eu cred că e în același timp și de o iresponsabilitate personală, ține de iresponsabilitatea personală să faci presă, având, totuși, o responsabilitate socială imensă.
Silviu, orice om care face ceea ce face, face prin expunere.
Da.
Te expui personal și ca actor și ca jurnalist și în multe alte locuri. Și ca medic te expui, pentru că iei contact cu mizeria vieții și, atunci, te expui …și ca polițist te expui.
Dar actori, remarcabili cu adevărat, pe care să-i facem statui, avem sau nu?
Nu prea e bine să-i faci statuie …
Și ar trebui și ca parlamentar să te expui…Dar, mă gândeam, ei nici virusul nu-l prea iau…Ai dracului, ăștia nici SIDA nu iau…
Nu prea iau, da…
Mi-ar plăcea să aud că a dat molima-n ei…Coronavirusul inventat de chinezi, e mai bun decât execuțile pe stadion…
Cam așa este…
(Următorul pasaj care se referă la politicienii români și la comportamentul lor grobian a fost suprimat de redactorul șef)
Sunt toți chipuri cioplite.
Dacă se fac statui, înțepenesc acolo și nu-și mai fac treaba și în general …
Nici post mortem?
Post mortem… toți suntem statui într-o formă sau alta, mai mici sau mai mari, dar, actori care iradiază și…
…însuflețesc…
…și trag după ei locomotiva teatrului sunt, sunt, sunt și tot timpul vin din urmă, alții care înlocuiesc … sunt rotițe în angrenaj și ei devin pe urmă motoare puternice. Fiind și profesor, îmi dau seama de posibilitatea asta a oamenilor.
Partea a doua a interviului, în ziarul de mâiine.
