Până la urmă, ce atâta școală?!

Deși nici până acum educația instituționalizată în România nu era tocmai accesibilă (fără să facem referire la învățământul privat, știm cu toții cam ce cheltuieli implică integrarea copiilor în învățământul de masă “gratuit”), cum putem avea pretenția să finalizăm acest an școlar online, când mulți copii nici măcar nu au acces la internet (64% dintre ei, mai exact), sau  chiar dacă ar avea, nu dețin terminalele  (dispozitivele) necesare pentru a putea face asta, cunoscut fiind faptul că 65% dintre elevii din România nu au laptop, pc, smartphone, tabletă etc. ?! În unele zone ale țării, chiar și “bătrâna” carte este un lux, la asta s-a gândit cineva, când a imaginat marele plan de reconversie, chiar și numai pentru acest sfârșit de an școlar, a învățământului clasic?! Cu acești copii, ce facem? Îi considerăm pierduți, victimele colaterale ale unui sistem educațional impotent și total dezorganizat, ființe fără drept la prezent și suspendate nedefinit într-un viitor incert și, în mod sigur, nefast pentru ei?!

O altă problemă, pe care puțini par să o remarce zilele acestea, este aceea că nu doar elevii, ci și profesorii pot fi puși în dificultate de noua paradigmă educațională, în care s-au trezit peste noapte : lipsa competențelor digitale! Deși, în ultimii ani s-au făcut eforturi financiare susținute în direcția proiectelor specifie învățării online, sublimele și admirabilele platforme de e-learning, în care s-a investit lipsesc cu desavârșire (excepția o constituie câteva universități și școli particulare, care însă nu fac obiectul discuției de față). În aceste condiții, care sunt șansele ca educația online să aibă șanse de succes?

Și încă ceva:  întrucât esențială și definitorie pentru specia umană este gândirea, rolul principal al școlii nu cumva ar trebui să fie acela de a-i învăța pe copii să gândească, în loc să se conecteze la device-uri, care o fac în locul lor?

Dar chiar și așa, până la urmă, ce atâta școală?!

de Sophie Zărnescu