Cum să ne esplicăm atunci unitatea de limbă a poporului nostru de vom permite cum că el a fost adus din diferite colţuri ale lumei romane? Abaterile de la unitatea limbei noastre se găsesc numai pe locuri unde se pot dovedi urmele unor elemente quasi străine (Şcheii de lângă Braşov şi cei de lângă Sibiiu).
Fiecăruia din noi i-ar fi ruşine să pronunţe rău nemţeşte, româneşte ba. Bărbaţii noştri din Transilvania – cei de litere chiar – nu pronunţă adeseori mai bine decât oamenii din satul lui natal. Silescu-se oare profesorii de prin gimnaziile româneşti ca săveţe junimea a-şi pronunţa bine limba lor natală? Poate… dar nu credem; căci dovada vie e junimea din universităţi, care adeseori îşi face o mândrie din aceea că pronunţă ca în provincia lui respectivă. Cum am mai spus – nu facem nimărui o crimă din străinismi, cum nu-i facem din pronunţia rea, însă, pe cât avem încă vreme, să ne silim prin şcoli, de nu în casă şi-n viaţa publică, de-a introduce o pronunţie generală. Ca s-o introducem însă e neapărat ca să delaturăm din sistemul de ortografie etimologic ceea ce-i stă mai mult în cale acestei pronunţii: vocalele pure cari nu se pronunţă cum se scriu: o pus în loc de u [şi e pus în loc de i] d.e. potend în loc de putând – potentia în loc de putinţă – bene în loc de bine, tene în loc de tine ş.a.
Şi apoi tocmai acest ă pe care dnia-lor îl blamează le-a făcut mediu unificator cutrecutul – aşa: inima, Săbiniu, băserica astfel încât ă are un rol mult mai mare în etimologism decât în fonetism chiar. El e o piatră de care [te] loveşti în toate colţurile.
Daunele ce le face sistemul etimologic pur pronunţiei româneşti sunt însemnate. Având fiecare facultatea de-a pronunţa cum va vrea, generaţiune cu generaţiune vom păstra viţiul pronunţiei corupte. Tema etimologiştilor cumcă fonetiştii vor consacra prin uz pronunţia provincială şi vor face dialecte e iluzorie. Astăzi mai toate ziarele româneşti au aceeaşi limbă scrisă; va să zică în nici unele nu s-a consacrat vieţii provinţiale.
Din contra, cu toată unitatea limbei literarie, pronunţia diferă în fiece provinţie,ba încă ce e mai mult ortografia etimologiştilor li lasă deplină largitudine de acţiune. Românenii zic naţiune, ardelenii năciune etc. De-ar fi fost o ortografie unitară şi fonetică, azi ziceau toţi or ciune or ţiune, una din două, nu amîndouă lîngă olaltă.
Faptele cîte par a sancţiona teama etimologiştilor puri ne vom încerca să le cităm şinoi pe cît ni sînt cunoscute; declarînd anticipando că vom cerca totodată să dovedim şi puţina influinţă ce-au esersat ele asupra pasurilor unitare ale literaturei noastre. Pronunţia: Dumnedzăul meu! [cu] dz în loc de z. Vezi scrierile lui Asachi şi novelele publicate de el în almanacurile calendarelor sale, prin care el consacra această pronunţie! Dar îmi va răspunde un etimologist cumcă prin citaţiuni de natura acesteia eu nu fac decît verific oarecum prin fapte ceea ce domnia-lor susţin în principiu. Fapte de astea se repetează într-adevăr necontenit pînă cam pe la anul, însă era un timp acela de descentralizare atît politică cît şi literară, cu toate acestea cei care erau unionişti în politică erau unionişti şi-n pronunţie, deşi nu în principiile lor limbistice (vezi”România literară”.”Foiletonul Zimbrului” ş.a.); ge în loc de j (pronunţia moldovenească ) începe iar a se ivi în ziarul „Traian”: giudecată, giust, giumătate. Un alt fenomen e cel din scrierile scrise de chiar mîna d-lui Alecsandri, în cari preface pe ge cel mai legal în j, după francezi cred: jingaş.
______________________________
°. O greşală a pronunţiei e aceea de la românii din Muntenia, cari zic: d-aur,p-aici în loc de: de-aur, pe-aici. Dar ei zic cumcă s-ar fi eliminînd din cauză că vine a sta dinaintea lui a. Numai vezi că această eliminare este părută iar nu reală, căci ei nu eliminează în vorbele acestea pe-un e ci pe-un ă. Iată cum Muntenii zic pă şi dă şi ă se elimină cînd vine să stea înaintea unui a, cum de e.: ap-amestecată cu vin în loc de apă-amestecată cu vin, şi de-acolo: d-aur, p-aici în loc de dă aur, pă aici, iar nu în loc de de aur, pe aici. Va să zică pronunţia cea mai bună e aceea care conservă pe e deşi scurtat, adică de-aur, de-aici etc.
_________________________________
O greşeală de pronunţie a moldovenilor şi-a bucovinenilor este lungirea peste măsură a lui e intonat cînd acesta e urmat în silaba a doua de-un alt e, d.e.: pépene, réce, tréce ş.a. Ei susţin această pronunţie de corectă şi de frumoasă, deşi ea nu-i alta nimica decît consecinţa naturală a unei greşeli de pronunţie. Pe e final moldovenii (şi bucovinenii) îl schimbă în i, precum: faci, coci, mergi. Tot aşa pe-un e chiar în mijloc, numai de se-ntîmplă că urmează lui e cel intonat, d.e.: pepini, piéptini. Prin asta însă ecuilibrul şi raportul ce esistă între silaba intonată, dominantă, şi-ntre cele neintonate, domnite, se strică şi trebuie restituit prin o lovitură de stat. Acea lovitură e lungirea peste măsură a silabei intonate. Astfel meargi îşi are raţiunea sa de-a fi, căci ea ţine ecuilibrul nedreptului i; însă mearge (cu e) nu-şi scuză esistenţa, căci e final [este] în toatedrepturile sale şi prin asta i se ia silabei intonate dreptul de-a se lungi peste măsură, căci ecuilibrul esistă. Acest viciu e o pată, a cărţilor bisericeşti tipărite de mult şi a fost pînă azi inima pronunţiei bisericeşti. Încă şi azi poţi auzi pe cîte-un dascăl zicînd iaste în loc de este
____________________________________
Moldovenii puriză adesea pe ă dar îl fac în genere a. Aşa ei zic a îmbraca, pieptana,legana. Adesea corump pe u în o, d.e. on om.
____________________________________
moldoveneşti:
(sî facî, sî tacî, cumpînî). (a mé; pre bunî), (tari) ce (cese), ge toţ l (or încă tăţ), faceţ, mîncaţ în loc de toţi, faceţi, mîncaţi.
____________________________________
ard[eleneşti]:
poezie, filozofie în loc de poesie, filosofie
Adeseori s se pronunţă şi-n România ca z, însă un z amestecat cu s
____________________________________
(reşpéctiv, prospect) ardel[eneşti]
Chiar pronunţia clasică începuse a despărţi binişor în două castre, dintre cari un raţionalist neci n-ar fi ştiut cum s-aleagă. Pronunţia moldovenească purizată care susţinea numai acele sunete dulci cari le regăseşti pe toate în acelaşi loc şi-n dialectul toscan al limbei italiene – şi pronunţia cea din Ţara Românească ridicată azi la gradul de naţională. Astfel moldovenii [zic] giudicată, gioc, dzînă, dzău, muntenii din contra judecată, joc, zînă, zeu. Calitativmente (musicalmente) vei alege pe cele dentîi logice pe cele de-a doua. Românimea toată zice: şînă, şî, ţînă, ţîpă, zîuă, zînă. Românenii zic curat şi clar: şină, şi, ţine, ţipă, ziuă, zînă.
Iată puntele în care se mărgineşte posibilitatea clasif[ic]ărei pronunţiei. Afară de aceste punte totul e anomalie fonetică care, suferită, într-adevăr c-ar fi în stare de-a ne aduce la dezbinare în dialecte.
_________________________________
Arhaismii poate că-i va încetăţeni cu-ncetul poezia, dar numai ea, căci e un drept escluziv al ei de-a revifica colorile limbei prin vorbe dezgropate din mormîntul trecutului. Astfel Goethe dă lui Faust, prin arhaismi în vorbe şi-n forma versului, coloritul cel bizar al evului mediu, colorit pe care Schiller n-a înţeles a-l da lui Wallenstein al său.
_________________________________
Toate astea le-am spus din puntul meu de vedere, adică din puntul de vedere al artei dramatice. Oricît de diferite pronunţiile în viaţă şi în faptă, orcari ar fi proiectele filologiei de-a schimba pronunţia cu desăvîrşire prin principiul: Si consuetudo vixerit, vetus lex sermonis adolebitur, totuşi pronunţia pe scenă trebuie să fie pretutindenea una şi aceeaşi, cea naţională, căreia ardelenii îi zic „frumoasă” („Vorbeşte frumos româneşte”).
Dacă această pronunţie va avea puterea să schimbe filologia sau dacă filologia va avea puterea să schimbe pronunţia, de-asta îmi pasă mie prea puţin, eu am constatat numai o trebuinţă esenţială a teatrului, aceea a unei pronunţii pe [care] chiar publicului i convine de-a [o] numi frumoasă, care va să zică îi place.
Nimic n-ar fi mai ciudat decît un teatru ai cărei membri sa aibă fiecare o coloratură diferită în pronunţie.
___________________________________
Cercetările sînt foarte interesante, foarte bune, foarte folositoare ca atari, dar a trece cu ele în domeniul faptului, astfel încît fiecare descoperire nouă să fie mama unei ortografii şi-a unui sistem de limbă nouă, ni se pare a fi fapta cea mai nedreaptă faţă cu o lume ce scrie şi citeşte şi care, dotată pe fiecare zi c-un alt sistem, va ajunge ca, din îndreptare în îndreptare, să nu mai poată scrie drept, [să] piardă pînă şi simţul justeţei.
____________________________________
Aceste cercetări, bune or rele, nu sînt scrise cu ură *, neci din punt de vedere al persoanei. În cazul unei reflexiuni, declar a priori cum că nu permit nimărui de-a-mi imputa etatea or studiile mele, neci aluziuni asupra mea ca persoană. Însă, întîmplîndu-se ca cineva să-şi ia acea permisiune fără ca eu să i-o dau, cu prin însăşi uzurparea aceasta mă voi crede îndreptăţit de-a nu răspunde nici măcar ad rem.
_____________________________________
Previn că nu rîd ca alţii de aceste defecte. Eu le voi combate din puntul meu de vedere, fără a rîde, ştiind bine că chiar puntul meu de vedere poate să fie fals; şi, fiindcă eu doresc să fiu reflectat iar nu persiflat, ce e mai natural decît ca eu să păzesc conveninţele acelea faţă cu alţii pe cari aş dori ca alţii să le păzească faţă cu mine?
Mihai Eminescu – Opera politică, Publicistică 1870-1877
