Articolele ce ni le trimite din când în când Delfinul au proprietatea de-a escita organele roşii pân-la furie.
Ştim prea bine, şi organele adversarilor ştiu asemenea, că în lumea ziaristică e o regulă de-a respecta în întregul ei individualitatea unui autor, de-a respecta stilul lui, care e în genere în legături intime cu natura şi cu temperamentul lui, şi ei ştiu că a atribui unui partid întreg ceea ce un singur membru afirmă este o sofismă comună, de tot recomandată deja de Gerard Hamilton ca mijloc lesnicios, însă nu onest, de-a sprijini trebuinţele cauzei.
Daca recomandăm aceste articole atenţiei deosebite a cititorului, din aceasta dumnealor deduc numaidecât că împărtăşim cu desăvârşire, ca în reproducere galvanoplastică, punctul de vedere al autorului, pe când în realitate consideraţia noastră de căpetenie este că articolul e interesant, scris c-o deosebită energie de stil şi meritând – ca orice lucrare interesantă – atenţia cititorului, chiar atunci când n-ar reflecta pe deplin sau în toate punctele opinia noastră.
Audiatur! Nu ‘nţelegem ce fel de libertate de cuvânt ar fi aceea când cineva n-ar putea să-şi susţie vederile cu toată energia naturii sale proprii. Stilul şi judecata sunt tocmai la oameni talentaţi cestiuni de temperament. Precum fiece instrument are tonul său specific tot astfel fiece om are predispoziţia sa firească, pasională, de-a aprecia şi zugrăvi lucrurile; ar fi o goală pedanterie, demnă de bucherii foilor roşii, de-a reteza un stil viu, o apreciaţie energică, numai pentru că nu împărtăşim toate ideile sau punctul de vedere din care autorul scrie.
Admitem ideea determinismului întrucât priveşte caracterul individual precum şi acel al unui partid. Unui om i se pot arăta exemplele cele mai strălucite de îmbogăţiri prin fraudă, de înălţări prin trădare, de impunitatea aproape proverbială de care sunt apărate marile crime şi marii criminali – toate acestea el le va recunoaşte ca adevărate, dar a le imita nu va ajunge niciodată. Pentru că nu poate. Velle non discitur, zice sfântul Augustin, a voi nu ‘nvaţă nimenea din faptele altuia.
E drept că roşii au venit la putere prin influenţa străină, şi anume sub presiunea vestitei alianţe de trei din Reichstadt, apoi prin amăgirea a o seamă de elemente liberale şi conservatoare pe cari le-au eliminat îndată ce a trebuit să lucreze sub acea influenţă care-i adusese. E oare asta un cuvânt ca conservatorii să-i imiteze sau, în genere, sunt ei în stare de a-i imita? Noi credem că nu. Ei, a cunoaşte şi a constata ceea ce fac ei şi a face ceea ce fac sunt două lucruri foarte deosebite.
Imputarea acelora cari ignorează frumoasa lege descoperită de un sfânt şi confirmată de ştiinţele moderne este aşadar în esenţă următoarea: „De ce nu imitaţi pe roşii?”.
Pentru că nu putem. Există cu toate acestea oameni de bine cari cred a putea vorbi astfel:
De ce nu sunteţi ca ei? În loc de-a crede că puteţi împinge lumea lăsaţi-vă împinşi. De ce nu faceţi, fiind la putere, ceea ce fac adversarii voştri? E drept căci au pururea patriotismul în gură; faceţi şi voi astfel, dezrădăcinaţi-l însă din inimă, unde degeaba ‘l aveţi în adevăr, şi veţi vedea ce folositor lucru este de-a spune una şi a face alta. Ştiţi prea bine că pretinsul patriotism al lor e un moft. Un patriot nu fură; ei fură pe un cap de sting. Prefecţi numiţi de pomană în funcţiile lor au plătit în doi-trei ani, de pe spinarea unor judeţe sărace, milioane de datorii; Warszawsky a fost numit director de ministeriu; cel însărcinat cu afacerea răscumpărării a făcut milioane – şi totuşi patrioţi sunt. Relele ce vin din afară ori dinlăuntru, trebuie să le consideraţi ca fatale, ca aduse de împrejurări neatârnate de voinţa oamenilor. În loc de-a vă opune curentului fatalităţii acomodaţi-vă cu el. În vorbă, în gazete, în adunări puteţi spune orice v-ar putea dezvinui sau arunca vina asupra altora. Dar în realitate, în taină, faceţi ceea ce împrejurările şi interesul personal vă dictează. Uite cum face Brătianu. Ştia că, de la Reichstadt încă, se hotărâse cedarea Basarabiei? Ce să se opuie dar la un rău inevitabil? S-a dus singur la Livadia. Ştia că războiul oriental are să se facă? E drept că la Mazar Paşa era turc, dar a intrat în apele războiului omul numaidecât. Răscumpărarea drumului de fier vi se impunea? Aţi trăgănat-o ani întregi doar aţi scăpa de ea. O! el a făcut altfel. În Senat a mărturisit în adevăr că e silit din afară, în gazete însă o numea cestiunea cea mai populară. A făcut-o, a dat ocazie amicilor să devie milionari de unde n-aveau de pe ce bea apă, încât aceleaşi rele pe cari împrejurările v-ar fi condamnat poate să le faceţi voi le-a făcut el ca un om cuminte, numai le-a făcut cu mult mai rele decum aţi fi fost în stare voi să le faceţi vreodată. dacă domnia împrejurărilor e absolută şi fatală, în loc de-a vă opune acelei fatalităţi, ca eroii tragediilor vechi, mai bine aţi intra în apa lor, căci oricât de răi aţi fi, atât de înjosiţi, atât de străini, atât de adânc de putrezi ca roşii tot nu sunteţi. dacă răul trebuie să se facă, faceţi-l încai voi, căci ar fi mai mic de cum [i]l fac aceşti oameni. În orice caz trădători n-aţi fi decorat şi înălţat, directori la ministerii n- aţi fi pus bandiţi; oricât de răi aţi fi fost, mai răi decât aceştia nu puteaţi fi. Cât despre ţară? Dar cui [î]i pasă de ea? Singurul ei folos ar fi doar că, din natură, nu sunteţi predispuşi de-a fi atât de comuni, de haini la inimă şi de maloneşti cum sunt roşii, că, personal vorbind, sunteţi mai curaţi decât ei. Ceea ce însă ei au făcut era în ordinea lucrurilor să se facă, oricât v-aţi fi opus, căci patriotismul şi sentimentele sunt răi conducători în viaţa practică. Vorbiţi ce poftiţi, daţi-vă aere de mari patrioţi cum îşi dau ei; fiece şir, fiece vorbă să fie umflate de fraze patriotice, dar faceţi ceea ce e inevitabil a se face, chiar rău fie, şi umpleţi-vă buzunarele înainte de toate. Auzi miniştri, ca cei conservatori, cari să iasă săraci din cabinet? Ba încă încărcaţi de datorii? Apoi miniştri aţi fost? Care e dintre roşii care – ar fi ieşit sărac, doar să fi fost din cale afară prost? Stolojan, C. A. Rosetti, Giani, ba însuşi ilustrul Brătianu? Dar ce-ar zice lumea întrebaţi? Lumea? Ceea ce zice de ei. Sunt isteţi, sunt oameni de afaceri – cel ce se conduce de patriotism, de sentimente, de principii e pur şi simplu naiv şi ridicol.
Ei bine, modul de-a scrie satiră cu aerul tentaţiunii nu e atât de nou pre cât s-ar părea. Un autor spaniol, Baltazar Gracian, pune pe doi tineri să călătorească prin lume sub conducerea unui personaj mitic, anume Desengano – dezamăgirea, deziluzia. Amândoi tinerii văd aceleaşi lucruri, aud aceeaşi esplicare din gura dezamăgirii, dar fiecare din ei se poartă cu totul altfel; pe Critil [î]l indignează ceea ce vede, pe Andrenio-l atrage de intră-n danţ. A fost din partea Delfinului o trăsătură de satiric de-a sfătui pe conservatori să lase focului idealismul lor politic şi să imiteze pe roşii.
– Dar dacă ne vor imita, zic onorabilii, ne răstoarnă?! Şi c-o furie dictată de instinctul de conservare foile lor se aruncă asupra articolului Delfinului să-l sfâşie, nu altceva.
Se ‘nţelege că acest punct de vedere nu este al nostru şi că nu suntem în stare să imităm pe roşii. Cine-o ştie mai bine decât oricine e Delfinul însuşi. Autorul acelui articol întruneşte în el graiul dezamăgirii cu sfatul pe care Andrenio l-ar da, pe când în realitate Critil [î]l aude. Orice partid care va şti să practice virtuţile roşiilor, în urma legii progresului [î]l va întrece în aceste virtuţi. Tot ce spune Delfinul e adevărat. Adevărat că, prin conivenţă cu străinii, roşii au ajuns la putere, adevărat că n-a existat cestiune internaţională în care să nu cedeze – făcând mendre de opunere de ochii lumii – adevărat că nu le pasă lor de ţară cum nu ne pasă nouă de China; adevărat asemenea că partidul există numai prin impunitatea absolută a tâlhăriilor şi mizeriilor ce le comit zilnic membrii lui, adevărat că nu există om în ţara aceasta care să nu simtă dezgust de aceste naturi profund necinstite şi catilinare, dar de imitat nu-i poate imita nimenea care nu e născut din tina şi din minciuna din care ei s-au născut; căci velle non discitur: a voi nu se învaţă. A constata că toate acestea sunt adevărate şi a le imita sunt două lucruri atât de deosebite pre câtă deosebire există între judecătorul ce constată faptele şi între cel ce le comite. Indignarea „Românului” în contra articolului citat e atât de mare din cauză că în el partidul roşu îşi vede urâciunea proprie, enormă, îşi cunoaşte trăsăturile insuportabile pentru ochii lui chiar.
Ei, ceea ce Delfinul sfătuieşte pe Catargiu să facă, Brătianu a făcut de mult şi va face-o pururea. Între un sfat platonic de- a face şi între realitatea „s-a făcut” deosebirea e cât cerul de pământ.
Mihai Eminescu – 23 octombrie 1882
