CAPITOLUL II
ÎNREGIMENTAREA
Pentru a ajunge pe o cale mai scurtă către perioada intrării efective în politică și pentru a contura influențele asupra scenei publice vȃlcene, aș dori să reamintesc, succint, câteva evenimente politice mai importante petrecute la nivel național și nu numai.
În 1993 se înființează Partidul Democrat sub conducerea lui Petre Roman, prin transformarea unei facțiuni a Frontului Salvării Naționale și, în același an, se naşte Partidul Democrației Sociale din România sub conducerea lui Ion Iliescu, prin transformarea în partid a celeilalte facțiuni a Frontului Democrat al Salvării Naționale; ambele partide, nou apărute, vor avea un cuvânt greu de spus în politica românească; ia ființă Uniunea Europeană în urma Tratatului de la Maastricht;
În 1994 − grevă generală în semn de protest pentru eșecul reformelor economice; jocul piramidal Caritas se prăbușește cu efectele de rigoare; apare Legea Privatizării societăților comerciale cu capital de stat, care a devenit izvorul unor mari afaceri oneroase, dezavantajând fundamental economia românească, așa-numita Cuponiadă;
În 1995, Uniunea Europeană își lărgește granițele, apropiindu-se de România, prin înglobarea Austriei, Finlandei și Suediei; Emil Constantinescu, având sprijinul direct al magistrului Corneliu Coposu, este ales președintele Convenției Democrate Române (o alianţă a tuturor organizaţiilor politice de dreapta) și candidat la președinție la viitoarele alegeri; din nefericire, peste câteva luni, magistrul moare și, așa cum se cuvenea unui mare om de stat, i se fac funeralii naționale.
Am ajuns în 1996, anul meu de debut în politica locală. Este anul alegerilor consiliilor locale și județene, ale primarilor de localități, ale președinților de consilii județene, ale deputaților, senatorilor și președintelui României. Pașii făcuți de România în direcția îmbunătățirii traiului zilnic erau ca și inexistenți, iar țările Uniunii Europene păreau din ce în ce mai puțin dornice să ne aibă alături. Simțind pe propria lor piele că guvernarea de stânga nu adusese nimic bun deși cârmuise țara aproape 6 ani de zile, mulți alegători își schimbaseră preferințele.
La începutul anului, la scurtă vreme de la decesul personalității politice numărul 1 a deceniului postdecembrist, Corneliu Coposu, a cărui dispariție de pe scena politică a fost regretată chiar și de adversari, a avut loc congresul Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat. Au candidat pentru postul de președinte Ion Diaconescu, țărănist cu state vechi de serviciu, care a suferit martirajul detenției politice vreme îndelungată, și Ion Rațiu, având și el vechime substanţială în Partidul Național Țărănesc, om de afaceri prosper în Marea Britanie și democrat până în vârful unghiilor. Cel de al doilea a știut să câștige și să-și facă un nume, într-o țară nu foarte iubitoare de străini. Eu, unul, l-aș fi votat pe Ion Rațiu, având încredere într-un om care „mâncase democrație pe pâine”, care reușise în viață prin propriile puteri și se bucura de încrederea Europei civilizate.
Cei care au suferit rigorile pușcăriilor comuniste din motive politice merită respectul și considerația noastră, a tuturor. Sunt niste martiri, cu o verticalitate de admirat şi de pus în ramă. Dar nu sunt foarte sigur că pot conduce un grup mare de oameni pe un drum câștigător în zilele noastre. Cu toate astea, Ion Diaconescu a fost preferat de majoritatea delegaților la congres. S-a dovedit, însă, a fi lipsit de fermitate și influențabil, fără calități de lider suprem. Mai târziu, partidul a suportat lovituri nimicitoare din pricina deciziilor sale extrem de discutabile, sau a nepricepuților și răuvoitorilor de care s-a înconjurat.
Într-una din zilele de început ale lunii martie, am primit un telefon de la biroul senatorului de Vâlcea al Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat, Șerban Săndulescu, prin care acesta se autoinvita la mine acasă. Mi s-a părut cam ciudat, dar, respectivul partid fiind în topul preferințelor noastre politice, am fost de acord. În același timp eram și foarte curios care putea fi motivul acestei vizite.
Senatorul a sosit înconjurat de întreaga conducere la vârf a filialei: Bebe Ungureanu, deputatul și prefectul performant de mai târziu, Vali Monceanu, I. Miu, I. Moroianu și doctorul veterinar Purice. După tratațiile și politețurile tradiționale, s-a intrat direct în fond. Am fost întrebat ce cred despre necesitățile stringente și de perspectivă ale Râmnicului și cam care ar fi acestea. Pentru asemenea întrebare nu-mi trebuia o pregătire specială, întrucât fusesem peste 14 ani inginerul șef al Întreprinderii Județene de Gospodărie Comunală și Locativă, întreprindere care avea în atribuții întregul set de servicii publice: construcția și administrarea blocurilor de locuințe, construcția și întreținerea străzilor, a rețelelor de apă, canal, gaze, termice, fiind și singurul investitor judeţean al celor enumerate. Restul anilor îi petrecusem conducând șantiere de construcții cu specificul edilitar arătat mai sus. În același timp, fiind și un împătimit al Râmnicului (nu o să încetez să mă calific în acest fel, fiindcă reprezintă un adevăr greu de contestat: m-am născut, m-am educat, format și trăit în acest loc minunat și binecuvântat, față de care am o slăbiciune aparte), m-am simțit în elementul meu și am perorat aproape o jumătate de oră. Nu-mi dădeam seama dacă am fost înțeles pe deplin, fiindcă folosisem în expozeul meu o mulțime de termeni tehnici, dar păreau impresionați. Senatorul mi-a cerut apoi câteva date privind ascendența mea. Când a aflat că tata fusese deținut politic a strigat: Evrika! Am găsit omul! Exclamația nu mi-a dat niciun indiciu suplimentar. Continuam să nu înțeleg unde vrea să ajungă, când, în sfârșit, mi-a dezvăluit scopul vizitei: voiau să-mi propună să candidez pentru postul de primar al Râmnicului din partea Convenţiei Democrate, la alegerile din luna mai a acelui an.
Propunerea m-a surprins, dar „nu m-a dat pe spate”. Ocupam postul de manager al unei societăți comerciale cu profil de construcții și materiale de construcții cu proprietate mixtă, de stat și privată, pe care, cu destulă strădanie, o adusesem la un nivel profitabil și nu eram dispus s-o părăsesc tocmai acum, când începeam să culeg roadele. Apoi, deși funcția propusă era respectabilă, știam ce mă așteaptă ca Primar în România anilor 90: resurse ioc, personal învechit, insuficient, slab pregătit, prost plătit și cu multe obiceiuri moștenite din perioadele trecute, iar responsabilitățile, așteptările și cerințele postului erau uriașe, starea orașului fiind de plâns. Cetățeanul german Johann Pop, vizitând Râmnicul, în acea perioadă, declara într-un cotidian local: emblema municipiului trebuie completată prin pictarea a doi câini vagabonzi înconjurați de o mare de gropi în asfalt.
Așadar, i-am refuzat politicos. Le-am indicat chiar câteva nume de ingineri constructori, pricepuți în gospodărirea unui oraș, cum ar fi Inginerul Toma Erhan, un inginer cu „I” mare, pe care să-i contacteze pentru scopul pe care-l urmăreau. Erau vizibil nemulțumiți de faptul că i-am pasat. Au mai insistat o bună bucată de vreme, folosind argumentul că vor câștiga alegerile generale și, astfel, voi primi un ajutor substanțial în tot ce voi întreprinde, în caz că voi fi ales. S-a convenit, în cele din urmă, să mi se acorde o perioadă de reflecție cu durata a două săptămâni. Ne-am despărțit în condiții amiabile, promițând să ne revedem.
Am luat lucrurile în serios și m-am sfătuit timp de câteva zile cu soția mea. În cele din urmă și ea a fost de părere să accept dacă mă simt în stare să mă bat chiar și cu morile de vânt, fiindcă familia mă vă susține. Eram nehotărât, deși provocarea era incitantă. Mă atrăgea faptul că aveam posibilitatea să întregesc seria celor din clanul meu, care s-au dedicat binelui comunităţii, întrucȃt şi bunicul, întemeietorul, primul Zamfirescu, având prenumele de Gheorghe, şi tatăl meu, Nicolae Zamfirescu, şi unchiul meu, Ion Zamfirescu, fuseseră primari ai Călimăneştiului, începȃnd încă din secolul XIX. Totuşi, în sinea mea, speram să fi fost uitat pentru ca totul să reintre pe făgașul obișnuit. N-a fost să fie așa! La termenul stabilit, liderii ţărănişti ai filialei locale erau din nou la mine acasă cu o listă întreagă de argumente, care de care mai convingătoare. În final, am acceptat.
Puțin mai târziu am aflat cum de ajunsesem în vizorul şefilor Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat vâlcean, care căutau „cu limba scoasă” un candidat cu șanse de câștig pentru Primăria municipiului. Anca Ungureanu, pe atunci secretara senatorului Săndulescu, mă cunoștea de multă vreme deoarece, alături de actorul Cristi Stanca, se ocupase, cu ani în urmă, de promovarea aptitudinilor artistice ale salariaților întreprinderii din a cărei conducere făceam parte. Ne mai întȃlnisem de 2-3 ori după revoluție şi îmi cunoștea opțiunile politice, fiindcă mă plângeam de lipsa unui drapel care să merite înregimentarea.
Și atunci când la P.N.Ţ.C.D., s-a pus problema găsirii unui candidat cu șanse serioase la alegerile ce urmau peste 3 luni, Anca, avocatul eminent de azi, le-a spus că exista undeva în Râmnic un inginer priceput într-ale gospodăririi unui oraș care are și orientări, greu de zdruncinat, de dreapta.
Dacă rămâneam președinte director general al unei firme de mărime apreciabilă, pe care o așezasem pe drumul cel bun, era foarte probabil ca azi să fi avut o situație materială înfloritoare.
Dar nu regret pasul făcut. Dimpotrivă! Mă simt mai împlinit fiindcă mi-am făcut datoria cu prisosință, corectitudine și conștiinciozitate față de concitadinii mei, dar și față de orașul atât de drag mie. Din fericire, mi-am dat seama că nu sunt singurul care crede asta!
Capitolul următor, în ziarul de mâine
