Sorin Zamfirescu: Rememorări cu gust de Pelin (Capitolul șapte)-Memoriile celui mai bun primar al Râmnicului, din ultima jumătate de secol

103 0

CAPITOLUL   VII

PRIMELE  100  DE  ZILE

 

Eram în plină criză financiară, fiind lipsiţi atât  resurse,  cât  şi  de  lichidități. În  luna  iunie  am  reușit  să plătim salariile funcţionarilor cu multă greutate, mergând cu săru-mâna pe la toți ştăbăreii locali ai Ministerului de Finanțe.

De  parcă  necazurile existente  n-ar  fi  fost  de  ajuns, m-a pus Aghiuţă  să mă angrenez in jocul de-a „uite-l, nu e” cu reputatul om de teatru Goange Marinescu. Pe scurt, directorul Teatrului „Anton Pann”, Goange Marinescu, manager de teatru uns cu toate alifiile, cunoscându-mi slăbiciunea pentru teatru şi trăind de azi pe mâine cu puţinii bani puși la dispoziție de Consiliul Județean, căruia-i era subordonat, s-a gândit ca, printr-un joc de glezne (fiind şi bun actor), să trezească invidia șefului administrației publice județene, cerându-și transferul cu întreaga echipă, unde credeti?  La Primărie, deoarece știa că cele două instituţii nu sunt în cele mai grozave relaţii. Plin de bune intenții şi ușor de dus de nas de către oamenii în care aveam încredere, am acceptat bucuros acest transfer, implicându-mă total in operaţiune. I-am deschis un capitol special în bugetul municipal, care, oricum, era vai de capul lui, şi am intervenit la guvern pentru preluarea Casei de Cultură a Sindicatelor (pe atunci nu exista în Rȃmnicu-Vȃlcea nicio altă clădire pretabilă spectacolelor teatrale).

Neprimind niciun răspuns favorabil de la Guvern, ne-am deplasat în câteva rânduri la București, la C.N.S.R.L. Frăția, proprietarul acestui stabiliment cultural, unde avuseseră loc, pȃnă atunci, spectacolele Teatrului „Anton Pann”.

Am discutat personal cu Pavel Todoran, președintele de la nivel naţional al acestui sindicat mamut şi i-am propus o soluție de compromis: să-l numească ei, ca proprietari, pe Goange Marinescu director al acestei Case de Cultură, drept garanţie a faptului că spaţiile acestei clădiri vor  găzdui în continuare spectacolele teatrului nostru și că acest imobil nu va primi, în viitorul imediat sau îndepărtat, destinații propice mai degrabă Las Vegas-ului, cum, din păcate, s-a şi întâmplat. Liderul național sindical s-a declarat de acord cu propunerea noastră, mai ales că pe atunci fuseseră declanșate prin presă ample discuții privind dreptul persoanelor din conducerea macro-sindicatelor naționale de a dispune discreționar  şi interesat de patrimoniul sindical, care era, fără îndoială, un bun național. Am plecat bucuroși spre casă, dar nici n-am ajuns bine şi am primit prin fax un refuz politicos. Ne-am dat seama că intrarea lui Goange  Marinescu în structura de personal a colosului sindical ar fi deranjat multe interese.

La puţin timp după cele relatate, ajung într-o bună dimineață la Primărie și găsesc pe birou cererea de retransferare a Teatrului „Anton Pann” înapoi la Consiliul Județean, iscălită de același simpatic domn director Goange Marinescu.  Am  fost  suficient  de  supărat  şi de  furios că m-am implicat în așa o  mascaradă, încât am semnat-o imediat, spălându-mă pe mâini de toate cele ce se vor mai întâmpla cu acest teatru. Pentru amuzament, voi povesti detaliul ce mi-a fost adus ulterior la cunoștință de atotștiutorul radio șanț. Considerând suficientă durata farsei şi crezând că-şi atinsese scopul (președintele Consiliului Județean, își exprimase public supărarea vis-à-vis de mutarea la municipiu a teatrului, deși nu înțeleg în ce măsură eram competitori pe tărȃm cultural), Goange Marinescu,   show man-ul, a aflat că Anton Miţaru a fost internat de urgenţă la secția de cardiologie a Spitalului Județean. Simulând un atac cardiac, s-a internat şi el tot „de urgenţă”  la cardiologie unde, prin relații, a fost cazat − unde credeţi – tot în rezerva președintelui Miţaru. Probabil că argumentele expuse, pe îndelete, într-un salon de spital, unde timpul curge altfel, iar psihicul este labil, au altă greutate, fiindcă directorul teatrului, a doua zi, la externare, a declarat televiziunilor locale că, din acel moment,  a revenit în subordinea Consiliului Județean! Circ, nu?!

Mult mai târziu, după decesul regretatului Goange Marinescu, a cărei importanţă în evoluția teatrului vâlcean nu poate fi pusă la îndoială, unul dintre noii directori ce l-au succedat, regizorul bucureștean Dan Micu, mi-a cerut o audienţă, în  care a solicitat sprijin, întrucât fondurile alocate Teatrului „Anton Pann” de către Consiliul Județean erau mai mult decât insuficiente. Am refuzat net orice colaborare! Am putut, astfel, să ne canalizăm întreaga disponibilitate asupra înfiinţării unei foarte valoroase instituţii culturale municipale, Teatrul „Ariel”, care a ajuns azi un fel de port drapel al orașului.

Tot în acea perioadă, s-a inaugurat noul sediu,      într-un campus  la fel de nou,  al Universității „Constantin Brâncoveanu” din bulevardul Nicolae Bălcescu. Cu această  ocazie, am primit un onorant titlu de membru fondator al Universității, datorită sprijinului pe care l-am acordat instituției de învățământ superior pe timpul construirii ei.

Din sferele artistice ale manifestărilor culturale, considerate de către unii, in mod greșit, doar ca „loisir”, Primăria era obligată să coboare şi să se preocupe, în majoritatea timpului, de treburi mai lumești, de necesități cotidiene stringente. Un exemplu îl reprezenta comerțul stradal, care, în Râmnicu-Vâlcea, arăta deplorabil, cu tarabe ca la bâlci, întâlnite în cele mai nepotrivite locuri. Cu multe, multe discuţii, am reuşit să le demolăm şi să le amplasăm în locuri special amenajate, obligându-i pe micii întreprinzători să-şi procure un anume tip de tonetă, mai aspectuoasă, dar nu prea scumpă, după un proiect pus la dispoziţie de Primărie. În același timp, cu toata sărăcia, am amenajat pentru ei spaţii acoperite, închise, în toate piețele municipiului.

Numărul exagerat de câini vagabonzi, sau comunitari, sau cum vreţi să le ziceţi, reprezenta o mare problemă pentru autoritatea municipală. Obligați să reactivăm activitatea de hingherit, am procurat o armă cu tranchilizante pentru prinderea civilizată a animalelor hoinare, însă în paralel – tot o iniţiativă de nivel naţional – am creat un fond destinat contravalorii operaţiilor de sterilizare a câinilor cu sau fără stăpân. Am invitat pe toţi medicii veterinari din oraş să se înscrie în acest program, dar am avut surpriza să nu primim decât o singură solicitare şi anume din partea doctorului Miclea, actualul director al Directiei Veterinare Judeţene. Cu toate astea, s-a reuşit sterilizarea câtorva zeci de câini.

Doctorul Ion Albescu, fie-i țărâna ușoară, un romȃn fugit „afară” în urmă cu  zeci de ani, ajunsese o persoană extrem de importantă şi respectată în Germania, fiind decorat cu înalte ordine şi medalii ale statului federal. A rămas însă, în permanenţă, cu dorul de plaiurile natale şi a revenit după revoluție la Râmnicu-Vâlcea. Pe terenurile din Goranu, restituite ca moșteniri de la antecesorii săi, secondat îndeaproape de inegalabila sa soție, Birgit Albescu, şi împreună cu amicii săi bavarezi, a înființat o  organizație non guvernamentală. Cu fondurile procurate prin acest O.N.G., a construit o policlinică şi o farmacie care ofereau gratuit servicii medicale, inclusiv medicamente, celor cu posibilități materiale reduse. Neștiind cum să fie cât mai folositor  Râmnicului natal, s-a străduit şi a adus în orașul nostru pe Barbara Stamm, ministrul bavarez al mediului, care a făcut mai multe donații municipiului. A oferit autospeciale pentru pompieri şi o autoscară cu turelă de mare capacitate, pe care Primăria o foloseşte şi azi pentru împodobirea, de sărbători, a străzilor și piețelor publice.

Împlinindu-se cele 3 luni si un pic de când fusesem ales ca edil al Râmnicului, am prezentat public un raport detaliat privind realizările în cele 100 de zile, cu referire la prevederile din Contractul cu Râmnicenii. O nouă structură a instituţiei, organizarea de spaţii civilizate pentru reclame, semaforizări, undă verde pe Calea lui Traian, parcări suplimentare pe Ana Ipătescu, începerea lucrărilor de execuţie pentru trei blocuri de locuinţe, reparaţii de străzi etc., etc.

Nu vreau să umplu paginile cu tot felul  de laude de sine, menționez doar ca promisiunile contractuale fuseseră onorate cu succes.

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *