AVENTURA SODISTĂ
Rămânând fără „coledzi”, vorba lui Agamiţă, m-am întors la firma pe care o condusesem cu oarecare succes până în 1996. Era (este încă) în vigoare o restricție prevăzută de lege, potrivit căreia posturile celor aleși în funcții publice trebuiau păstrate, putând fi ocupate doar provizoriu, pentru ca aceştia să poată reveni, la terminarea mandatului, pe funcţiile avute inițial. Cu toate acestea, locul meu fusese ocupat printr-o numire definitivă (?), așa încât a trebuit să mă reangajez pe un post de execuție.
După pierderea bătăliei la locale, in iunie 2000, camaradul meu de suferință, simpaticul deputat Laurențiu Dumitrașcu, participă la o analiză organizată de Fondul Proprietății de Stat pentru coloșii industriali care funcționau defectuos. Deși P.N.Ţ.C.D. era pe ultima sută de metri, s-a trezit, la apusul soarelui, să facă o reformă radicală prin schimbarea conducerilor, sperȃnd într-un reviriment rapid și spectaculos al acestora. Deputatul nostru, știind că pe oriunde lucrasem fusesem un administrator eficient, văzând că printre cei cu datorii uriașe se află și Uzina de Sodă Govora, a propus numirea mea ca manager general. Nu eram foarte încântat de o astfel de numire, pe de o parte, fiindcă auzisem că Uzina are datorii de peste o mie de miliarde lei vechi cu o tehnologie depăşită, iar pe de altă parte, pentru că fabricarea de produse chimice nu avea tangență cu profesia mea de specialist în construcții civile și industriale. Însă aflasem din presa locală, că Uzina are niște ingineri și tehnicieni de mâna întȃi, așadar necazurile puteau proveni de la o administrare defectuoasă a firmei.
Mi-a venit numirea și m-am prezentat la noul loc de muncă. Dificultățile erau uriașe. Furnizorii, la care uzina avea datorii istorice, închideau pe rând robinetele utilităților (gaz, abur, calcar, electricitate etc.), cu toate că procesele tehnologice presupuneau foc continuu, deci era exclusă orice întrerupere, iar sindicatul, foarte bine organizat, ameninţa cu greva generală, deoarece salariile nu mai fuseseră ajustate de multă vreme. Când sosea ziua de salarii, era dezastru. Conturile firmei fiind blocate, toți banii care se încasau pe marfa livrată erau automat virați în conturile creditorilor. Plata salariilor nu putea fi făcută decât după chinuri și intervenții, rugăminți stăruitoare la bănci, la partenerii de contracte sau la puținii debitori existenţi (Oltchimul era unul din ei, dar o ducea aproape la fel de prost). Ce era de făcut? În primul rând trebuia să mă înconjor de alți colaboratori de încredere care să nu aibe niciun interes în acoperirea eventualelor prostii făcute în trecut. Am destituit pe cei patru directori adjuncţi, înlocuindu-i cu specialiștii de faimă din uzină (cel tehnic conduce uzina polonezilor și acum, după 20 de ani). Pentru postul de director economic, unde aveam nevoie de un specialist mai rigid și cu mai mult respect față de lege, am apelat la un comisar șef adjunct de la garda financiară. Aceste numiri, care s-au dovedit inspirate, ne-au indicat cu precizie unde sunt necazurile, piedicile, însă o asemenea situație financiară dezastruoasă nu putea fi salvată de azi pe mâine. Am invitat la masa verde conducerea sindicatului care avea în componența ei câțiva ingineri și economiști pricepuți, le-am pus pe masă starea în care se găsea fabrica și am convenit să întocmim împreună bugetul pentru perioada rămasă în așa fel încât să evităm închiderea uzinei. Dacă existau bani în plus, ei vor merge la salarii, în caz contrar veniturile tuturor trebuie înghețate dacă vrem să ne salvăm de faliment. Explicațiile pertinente au convins sindicatul că trebuie să ne înhămam cu toții la treabă dacă vrem să salvăm nava de la un naufragiu aproape iminent. Buna mea intenție am dovedit-o numind în postul de director cu mentenanța chiar pe președintele de sindicat, acesta fiind un specialist plin de inițiative. Cu spectrul închiderii uzinei deasupra capului, ca prin minune, toată lumea și-a mărit interesul pentru ceea ce făcea și treburile începuseră să funcționeze din ce în ce mai bine. În urma analizei costurilor de producție, a rezultat că uzina noastră producea o sodă caustică de foarte bună calitate, extrem de solicitată pe toate meridianele globului de către fabricanții de detergenți, de sticlă sau termopane, pe care însă o vindea la un preț mult inferior prețului de cost, lucru interzis de fapt prin lege, dar fără ca, totuși, cineva din firmă sau din organismele de control național să se fi interesat de acest aspect.
Ce era de făcut? Contractele cu beneficiarii interni și externi aveau prețuri fixe, ferme și pe durate multianuale. M-am consultat cu mai mulți juriști din fabrică, dar și din afara ei, și am luat hotărârea să sistăm livrările până la modificarea contractelor. Măsura era radicală, unilaterală și riscantă, deci pasibilă de contestări juridice și penalități, dar trebuia să-și ia cineva răspunderea, fiindcă altfel toate eforturile ar fi fost zadarnice. Am trimis notificări tuturor contractanților interni sau externi, chemȃndu-i la negocieri. Dacă refuzau, sistam livrarea produselor. Deși notificările au produs multe discuții și chiar amenințări, am rămas ferm pe poziție. Fiindcă prețul era prea scăzut față de cel de la bursa sodei caustice, treptat, treptat, beneficiarii s-au dat pe brazdă și au venit la negocieri, sau ne-au invitat la sediile lor pentru recontractare. Nu a fost uşor. Invitațiile pentru a ne merge fie la unguri, la francezi, la belgieni, turci sau cehi nu reprezentau decât începutul negocierilor. Pentru a nu exista nicio discuție ulterioară, deplasările le-am făcut de fiecare dată însoțit de 3-4 colegi din conducere, de translatorul nostru, Daniel Ionescu (fostul meu colaborator de la Primărie nu m-a părăsit precum alții…) și de directorul firmei bucureştene de import-export care mijlocea tranzacțiile. Nimănui nu-i convenea să plătească mai mulți bani pentru un contract bătut in cuie, dar aveau mare nevoie de produsul nostru şi recunoşteau în cele din urmă, că prețul din contractele vechi era mult sub prețul pieței (cum de se ajunsese acolo?). Argumentul pe care l-am folosit şi speculat la maximum a fost prevederea din legislaţia romȃnă, conform căreia firmele proprietate de stat nu au voie să vȃndă sub prețul de cost şi astfel i-am convins pe toți să încheie un nou contract la un preț convenabil pentru ambele părți. Asta nu înseamnă că nu au încercat să ne îmblânzească în diferite moduri, fie cu invitații la cină într-un mediu fabulos, în castele vechi, hanuri vechi, crame vestite, fie cu invitații la vânătoare de fazani (aflaseră că sunt vânător etc.) Am refuzat cât am putut cele mai multe dintre ele, în așa fel, încât să nu părem niște sălbatici, dar ne-am menținut fermi pe poziție. În două luni de zile am reușit să reactualizăm toate contractele!
Redresasem lucrurile și reușisem să oprim adâncirea găurii negre, dar astuparea acesteia (peste 1000 de miliarde lei ROL) nu se putea face instant, ci într-o perioadă mai lungă de timp, iar furnizorii de materii prime și energie nu mai aveau deloc răbdare. Drept urmare, am comandat un studiu unui grup de economiști cu renume, profesori universitari și conferențiari de la Academia de Studii Economice din București, care după o lună de zile ne-au prezentat trei variante de salvare totală a uzinei intr-o perioadă de zece ani, fără reducerea producției, ci dimpotrivă prin creșterea cu 50% a acesteia. După cel mult zece ani, în condițiile păstrării întregului personal, toate datoriile, impozitele, restanțele, penalizările erau achitate și se putea trece pe profit. Pentru acest lucru, în primă etapă, aveam nevoie de un credit modest, de 2 milioane de dolari, pentru achiziționarea și montarea pe linia de fabricație a unui nou agregat care majora substanțial producția. Am trimis studiul la sediul central al B.C.R. – principala noastră bancă creditoare – care, după ce l-a analizat serios, fără a fi nevoie de nicio intervenție din afară, l-a acceptat. Cine credeți că s-a opus să acorde efectiv creditul și să mă sprijine cu plata unor facturi al căror termen era depășit? Directorul din acea vreme a sucursalei vâlcene a B.C.R., membru în Consiliul de administraţie al Uzinei noastre, de unde primea lunar bani frumoşi. Avizarea conducerii superioare a băncii, îl scutea de a fi tras la răspundere în cazul vreunui eșec (!). Dar cine credeți că l-a numit director pe respectivul? Tot Laurențiu Dumitrașcu, liderul local ţărănist! Făcuse parte din alaiul de trepăduşi din jurul deputatului nostru…
Alegerile din noiembrie au complicat și mai tare lucrurile. Președintele Emil Constantinescu, port drapelul Convenției Democratice (din care nu mai făcea parte Partidul Național Liberal, care părăsise corabia ce lua apă), cu osebire al Partidului Național Ţărănesc Creștin și Democrat, a ieșit pe sticla televizoarelor, declarând textual „M-a învins securitatea și mă retrag din viața politică”. Este adevărat că guvernul era destul de nepopular, promisiunile și așteptările fuseseră exagerate, economia globală trecea prin momente grele, cei 10.000 de specialiști promişi nu își găsiseră locul potrivit din cauza celor numiți pe criterii politice (obicei împămȃntenit de fosta guvernare), iar securitatea, în învelișurile ei moderne, își dovedise, de nenumărate ori, influența majoră. Cu toate astea, Emil Constantinescu încă se mai bucura, în sondajele din octombrie 2000, de simpatia a 25% dintre alegători.
Dacă Domnia Sa ar fi candidat pentru un nou mandat, Vadim Tudor nu ar mai fi ajuns în turul II al prezidenţialelor și, în mod cert, alegătorii cu orientări de centru-dreapta nu ar mai fi fost obligați să trăiască un coșmar în urma căruia votul lor să fie direcționat către Ion Iliescu, pentru a feri România de pericolul public reprezentat de contra-candidatul peremist.
Alegerile generale, desfășurându-se concomitent cu alegerile prezidențiale, ar fi fost cu certitudine un atu suficient pentru rămȃnerea în cursă a P.N.Ţ.C.D-ului. Majoritatea celor ce bifau votul favorabil pentru Emil Constantinescu (cel puțin jumătate din cei 25% de simpatizanți ai fostului președinte), ar fi votat, în acelaşi timp, buletinul alăturat al Convenției Democratice și astfel P.N.Ţ.C.D.-ul, un partid politic important, cu o istorie remarcabilă pe umerii săi, ar fi continuat, așa cum merita, să rămână partid parlamentar. Iar dacă s-ar fi reformat, dacă s-ar fi scuturat de uscături, ar fi și astăzi parte a unei alternative viabile.
Prin comparație, Partidul Național Liberal, având drept lideri niște politicieni unși cu toate alifiile, au știut să părăsească barca la timpul oportun, lăsând doar Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat să plătească oalele sparte ale unei guvernări foarte grele, foarte complicate, deși acestea se spărseseră în urma greșelilor făcute de ambele partide istorice. Să nu mai vorbim de Partidul Democrat, alt aliat al guvernării ’96-2000, care s-a comportat de parcă „nici usturoi nu mâncase și nici gura nu-i miroase”.
Așadar, Emil Constantinescu, „învins de securitate”, s-a retras, alegătorii au întors spatele Convenției și P.N.Ţ.C.D.-ului, care, tăindu-și singur creanga de sub tălpi, prin alieri electorale ridicole, a ieșit complet din cursă. Alunecarea spre abis a căpătat o viteză amețitoare. În scurtă vreme, a avut loc un congres național, în care Andrei Marga, printr-un discurs fulminant, deși nici măcar nu se înscrisese în cursă, a câștigat președinția partidului.
Am să relatez încă un amănunt picant. Înainte de votul final, Dudu Ionescu, fostul ministru de Interne, care-l pusese cu botul pe labe pe Miron Mitrea, mă trage într-un ungher al sălii unde avea loc congresul și-mi propune postul de secretar general al partidului, dacă delegații vâlceni îl votează pe el ca președinte. Am refuzat bineînțeles.
După alegeri, noul președinte, Andrei Marga, este încolțit, ceilalți membri ai Biroului național, supăraţi de apariţia spontană a noului şef, respingându-i pe bandă rulantă orice sugestie, orice propunere. Urmează demisia președintelui ales și un nou congres la care se propune schimbarea gloriosului nume de Partid Național Ţărănesc în Partid Popular Creștin Democrat. Particip și la acest congres în calitate de președinte interimar al filialei județene (Laurențiu Dumitrașcu, după pierderea mandatului de deputat, s-a retras), iar în speech-ul ținut de la tribună, îmi exprim vehement dezacordul grupului vâlcean faţă de modificările propuse.
Organizația județeană începe să se dezmembreze. Primarii din teritoriu, după o reţetă devenită tradiţională, treceau, rȃnd pe rȃnd, la partidul care câștigase alegerile, o părticică din cei 10 consilieri municipali, în frunte cu Vali Monceanu, au virat către liberali, iar ceilalţi au trecut la PDSR pentru a-și păstra funcțiile călduțe, așa încât rămăsesem singur cuc. Am încuiat biroul liderului de partid și am plecat acasă. Mai târziu, am aflat că Ioan Iordăchescu, secretarul personal al fostului senator Săndulescu, s-a autointitulat președinte al organizației județene a PNȚCD-ului (!?) și a ocupat fără nicio aprobare birourile. Pentru salvarea unui muribund, e nevoie de mari personalităţi, ba chiar de genii, nu de infirmieri; cred că și astăzi ţărăniştii vâlceni (ai cărei facțiuni, Pavelescu sau cealaltă?) au același președinte, aceeași organizare și, din păcate, o infinit mai slabă priză la public decât cea din 2001.
Alegerile generale din noiembrie au fost un dezastru pentru partidele de dreapta. Aşa cum spuneam, P.N.Ţ.C.D. n-a reușit nici măcar să depăşească baremul pentru a intra în Parlament. Un partid putea deveni parlamentar dacă reuşea să treacă de pragul de 5%. Țărăniştii, greşit sfătuiţi, au iniţiat o moţiune, mărind plafonul pentru alianţe electorale la 7%. De parcă n-ar fi fost suficientă o singură gafă, în vara anului 2000, s-a aliat cu nişte grupări politice insignifiante, ridicȃndu-şi, în mod stupid, ştacheta de acces în legislativ. Dac-ar fi rămas singur ar fi reuşit, fiindcă a fost votat de 5,7 % dintre alegători.
P.D.S.R.-ul domina întreaga scenă politică. Singurii rămaşi în cursă cu un procent modest, inferior Partidului Democrat condus de Petre Roman, au fost Liberalii, care se desprinseseră la timp de Convenție, părăsind corabia cu fundul spart, datorită clarviziunii, dibăciei și inteligenței lui Valeriu Stoica. Trebuie să recunoaștem un adevăr evident: după moartea lui Corneliu Coposu, liderii P.N.L.-ului au fost politicieni net superiori celor de la P.N.Ţ.C.D.
La alegerile prezidențiale, fiasco-ul a fost și mai mare. Cele două grupări istorice aliate de până atunci, în loc să meargă împreună cu un singur candidat, Convenția Democratică s-a prezentat cu guvernatorul B.N.R., Mugur Isărescu, iar Liberalii, cu Theodor Stolojan. Ambii au fost surclasaţi rușinos de Vadim Tudor, care a intrat în turul II cu Ion Iliescu. Pentru prima oară simpatizanții dreptei au fost obligați să-l voteze pe Ion Iliescu, alternativa celui ce promitea că va organiza pe stadioane, spectacole cu pedepse capitale.
Prin urmare, Ion Iliescu a ieșit, bineînțeles, triumfător și și-a ales drept prim-ministru pe Adrian Năstase, un politician socialist controversat însă cultivat, inteligent și priceput într-ale administrației publice la nivel înalt. Cred că Ion Iliescu a regretat alegerea făcută, fiindcă Adrian Năstase l-a trecut ușor, ușor, aproape pe nesimțite, pe linie moartă.
După ieșirea de la guvernare a Convenției, situația Uzinei de Sodă s-a înrăutățit. Până atunci, apelam la câte un ministru pe care-l cunoșteam pentru a interveni să fim tolerați de către furnizorii de gaze, electricitate, abur, calcar, până vom putea plăti datoriile. Acum s-a închis și această ultimă portiță de acces.
Dacă ar fi existat și pe atunci legislația, astăzi în vigoare, cu procedeul insolvenței, n-ar mai fi fost nicio problemă. În insolvență, ești lăsat să produci fără să ți se blocheze toți banii din bancă, iar furnizorii sunt obligaţi să-ţi asigure serviciile, pentru a-ţi putea plăti eşalonat datoriile.
Am trimis scrisori la noii guvernanţi, prin care explicam că uzina e viabilă și merită salvată, nu șicanată și solicitam ajutor.
Drept răspuns, mi s-a anunțat o vizită fulger a președintelui Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului și ministru al Privatizării, Ovidiu Mușetescu. A venit însoțit de o suită numeroasă, din care făcea parte, bineînțeles, și noul prefect P.D.S.R.-ist al județului. Le-am prezentat Uzina, contractele reactualizate, în derulare cu 80% export și sustenabilitatea atestată de studiul specialiștilor de la A.S.E. din București. Ovidiu Mușetescu a părut impresionat și, la plecare, și-a exprimat aprecierea pentru ceea ce făcusem, urându-mi succes.
Radio-şanţul m-a informat ce s-a întâmplat în continuare:
Ajunși la sediul Prefecturii județului, prefectul l-a luat la rost pe ministru pentru aprecierile făcute, spunându-i că eram unul din liderii ţărăniști locali, care trebuie „ras şi tuns la zero”. Ovidiu Mușetescu a făcut „mea culpa”, apoi s-a gândit imediat că soluția se află în buzunarul Domniei Sale, deoarece avea un proaspăt fin la București, pe care se angajase să-l căpătuiască. Și, uite-așa, m-am trezit peste noapte cu un domn grăsuţ, fluturȃnd o împuternicire a acționarului principal, adică a A.P.A.P.S.-ului, semnată de naşul său, prin care mi se cerea convocarea de urgență a Consiliului de Administrație, pentru „o analiză la sânge” a necazurilor stringente. Bănuind că e vorba de o lucrătură ieftină pentru revocarea mea, după câteva ore de cugetare, am ajuns la concluzia că trebuie să mă retrag. Nu mă temeam de controalele căutătoare cu lupa a unor eventuale greşeli ce făceau parte din arsenalul tuturor partidelor politice ajunse la putere cu scopul de a-și instala la conducere proprii lipitori de afișe și nici de o demitere fără motiv, pe care o puteam contesta în instanță, însă încăpățânarea de a rămâne să mă războiesc cu ei ar fi făcut rău Uzinei şi salariaților ei, de care mă ataşasem foarte tare. Din stupide motive politice, mai marii zilei ar fi inventat fel de fel de necazuri, întreruperi de curent, de resurse etc., iar sodiştii ar fi avut de suferit. Așa că, la ședința Consiliului de Administrație, am prezentat bilanțul perioadei cât fusesem președinte director general al Uzinei de Sodă Govora, care − fiind net favorabil − a fost aprobat în unanimitate și, în încheiere, mi-am prezentat demisia.
Ridicol este că împuternicitul A.P.A.P.S.-ului, de fapt, finul ministrului Privatizării, P.D.S.R.-istul convins, nu peste multă vreme, când a rămas și el fără serviciu, a devenit cel mai acerb liberal, angajându-se asistent personal al președintelui organizației județene a liberalilor, Emilian Frâncu. Nil nuove sub sole! La Sodă, necazurile s-au adâncit, sindicatul s-a radicalizat și au început demonstrațiile stradale și protestele din fața Prefecturii. Din masa celor ce scandau diferite lozinci cu solicitările sodiştilor, se mai auzeau, din când în când, câteva voci care strigau „Zamfirescu, Zamfirescu”.
Așa s-a încheiat aventura mea în industria chimică a Râmnicului. Atunci când faci reforme dure, structurale și nu rămâi la conducere să le consolidezi, nu poți să ai pretenția că ai făcut istorie.
Plecarea mea n-a fost de bun augur pentru sodişti, fiindcă noua conducere, după câteva luni, a măritat fabrica pe nimica toată (prețul a fost sub nivelul contravalorii stocului de sodă din depozitul central) unor cavaleri de industrie timișoreni care, după ce au transformat marfa din stoc în bani, au revândut uzina unui mare concern polonez specializat în produse chimice. Pentru a încheia complet cu relatarea scurtei mele cariere de manager al unei unități industriale de pe platforma chimică Govora, aș dori să mai menționez două lucruri:
- In timpul directoratului meu sodistic, apele uzate industriale (bazinele de şlam, deversările directe neepurate etc.), produse de Uzina de Sodă, dar mai ales de Oltchim, nu se încadrau in parametrii aprobaţi de noua Lege a protecţiei mediului. Totuşi, pentru ca aceşti coloşi să poată funcţiona, era elaborată o Hotarȃre de Guvern, care permitea excepţii pentru această zonă industrială. Nu ştiu dacă în ultimii 20 de ani s-a modificat ceva, ceea ce ştiu este că respectarea condiţiilor impuse de Lege (fără excepţiile prevăzute în H.G.-uri) presupunea cheltuieli uriaşe. De aceea singura uzina de sodă din Europa de Vest a fost păstrată doar la Düselldorf, în Germania, restul fiind mutate în lumea a III-a, unde nu contează ziua de mȃine. Ca trăitor al acestor meleaguri, pentru care am o afecţiune, aş putea zice, pătimaşă, mă simt dator să atrag atenţia celor care se declară entuziasmaţi de revigorarea activităţii multitudinii de uzine chimice de pe platforma industrială Govora, asupra faptului că astfel de reactivări au un grad mare de risc. Vȃrstnicilor, vă amintiţi cȃnd făceam exerciţii de evacuare a populaţiei oraşului, căţărȃndu-ne pe Capela de frica exploziilor de la rezervoarele de clor de la Oltchim? Dar de mirosurile, de ceţurile îmbibate cu clor şi lindan din dimineţile friguroase? E bine să avem cȃt mai multe locuri de muncă, dar acest lucru trebuie să se realizeze numai in condiţiile păstrării Rȃmnicului ca ţinut curat, cu aerul respirabil, aşa cum a fost el binecuvȃntat de Dumnezeu!
- Peste 6 ani, pe cȃnd mă aflam internat la un spital clinic din Bucureşti, am primit o citaţie de la un procuror din Direcţia Naţională Anticorupţie din Bucureşti. Cȃnd starea de sănătate mi-a permis ieşirea din spital, m-am prezentat la procurorul care mă „invitase” la interogatoriu. Acolo mi s-a spus sec: compensările făcute la sfârşitul secolului XX şi începutul mileniului III, de către fabricile de pe platforma industrială Govora, sunt grave infracţiuni economice!
Trebuie să mai fac o paranteză şi vă reamintesc acele vremuri, în care din lipsa de lichidităţi, neplata facturilor devenise un obicei mai mult sau mai puţin forţat de împrejurări, iar romȃnii, inovativi ca întotdeuna, găsiseră un sistem care avea rădăcini antice, compensările, mai bine zis trocul prelungit din mȃnă în mȃnă. Dacă un beneficiar nu avea bani să-ţi plătească produsul necesar, îţi oferea la rȃndu-i un alt produs de care tu aveai nevoie, dar pe care nu-l producea el, ci îl prelua, tot după acelaşi sistem, de la un al treilea producător/beneficiar, şi aşa mai departe. Marea problemă era închiderea perfectă a acestui cerc, numai aşa puteau fi eliminate lichidităţile. Dacă nu se închidea, una din verigile acestui lanţ, pierdea tot, iar alta cȃştiga tot. În acelaşi timp, sistemul mărea posibilităţile strecurării actelor de corupţie în înteriorul lanţului. Cunoscȃnd toate aceste riscuri, deşi aveam mari probleme cu lipsa de lichiditate, sau cu urgentarea plăţilor unor facturi, cȃt timp am fost preşedinte director general la Sodă, am interzis, prin decizie internă, să participăm sau să semneze cineva intrarea în această horă, indiferent de cine ar fi fost iniţiată. Procurorul mi-a spus că Uzina de Sodă a intrat în aceste cercuri ale compensărilor, de altfel destul de obişnuite pe platforma industrială Govora, iar unele dintre acestea nu se închideau, ci se scurgeau „într-o gaură neagră”, spunea el, adică într-un S.R.L. din Craiova. Într-o perioadă de patru ani, 1999-2003 − spunea el − „gaura neagră” se cifra la foarte multe sute de miliarde lei ROL, aşadar, este un dosar „greu”, care se va lăsa cu ani mulţi de închisoare.
L-am asigurat de neparticiparea mea la astfel de jocuri, tocmai pentru faptul că legalitatea lor stătea pe muchie de cuţit, putându-se face aranjamente dubioase. Exista o decizie semnată de mine − i-am spus − în toamna anului 2000, care interzicea tuturor reprezentanţilor Uzinei de Sodă să participe la compensări de acest gen. M-a contrazis, afirmȃnd că a găsit mai multe trocuri în care eram amestecaţi, unele semnate şi de mine. Imposibil, i-am replicat, în afara situaţiei cȃnd s-ar comite un fals. Am început să răsfoim dosarul de o grosime considerabilă. Răsfoindu-l am văzut semnături ale mai multor conduceri de unităţi amplasate în platforma industrială Govora pe formularele unor contracte de compensare. Am ajuns şi la cele care priveau Uzina de Sodă. Un singur act purta numele meu în josul paginii, dar nici acela nu era semnat de mine ci de altcineva, deci o semnătură cu sleş, adică „pentru”. Procurorul și-a dat seama de eroare şi şi-a cerut scuze (!).
Scuzele nu intră în obişnuinţa instituţiei cu pricina, m-am cam mirat, dar aşa s-a întȃmplat! Tot mirat am rămas nemaiauzind, de atunci, nimic despre acest dosar, supranumit de procurorii celei mai temute instituţii din Romȃnia, „greu”…
