În 4 februarie 1929 s-a născut pictorul român Constantin Piliuţă.
Fostul elev al lui Ciucurencu, botoşăneanul Constantin Piliuţă , a fost şi este unul dintre cei mai reprezentativi pictori români contemporani. Notorietatea sa pe plan naţional şi internaţional a făcut ca operele artistului să aibă o cotă ridicată, nu însă cea reală, binemeritată. Creaţia, axată pe naturi statice, peisaje, nuduri, flori, cai, balerine, beţivi, lăutari etc., ce reflectă o realitate stilizată, romanţată a lumii, s-a conturat în aria figurativului interpretat. Această lume înseamnă lumină, culoare, atmosferă, sensibilitate. Beţivii, nudurile voluptoase, carnale, lăutarii expresivi, dansatorii, ambianţa cârciumei sunt proiecţii ale unei realităţi transfigurate din care fac parte prieteni, cunoscuţi şi chiar artistul însuşi. Ei sunt surprinşi în diverse atitudini expresive, în instantanee de viaţă, sau sunt pretextele unor formulări compoziţionale speciale. Tablourile degajă misterul armoniei calme, regeneratoare, ca în naturile statice cu flori, peisajele cu zarzări înfloriţi, cu dealul înzăpezit din care ţâşnesc copaci firavi ca ţepii unui obraz nebărbierit, ori ca în cele în care perechile de balerini sau cai albi se topesc sub un soare alb. Majoritatea uleiurilor – flori, peisaje, nuduri – dar şi desenele din cârciumă sau cafenea transmit un uşor sentiment de vulnerabil şi fragil, de ingenuitate şi sinceritate, elemente ce definesc, în fapt, creaţia sa. Împreună, ele evocă un temperament liric şi un univers plastic plin de căldură şi emoţie. Premiat, cu lucrări în colectii de stat şi particulare, din ţară şi străinătate, celebru, iubit, Constantin Piliuţă a fost un mare artist, dar şi un om deosebit. Un boem şi un prieten.
De fiecare dată, când pictorul Constantin Piliuţă avea un vernisaj, lumea dădea năvală. De la „pişcotari” până la cele mai alese feţe ale Cotroceniului, oamenii se îmbulzeau ca la sfintele moaşte pentru a fi acolo, la eveniment. Bodyguarzii cu ceafa groasă îmbrânceau în stânga şi-n dreapta pentru a face loc Preşedintelui, scriitorii şi artiştii aşteptau să treacă „furtuna” pentru a-l felicita pe maestru, ziariştii se băgau în seamă, iar „pişcotarii”, gătiţi cu cravată şi costume ponosite, îşi făceau loc cu coatele pentru a ajunge primii la „trataţie”. Acesta era Constantin Piliuţă. Un pictor iubit de toţi. De la vlădică până la opincă. Aşa era şi este şi acum lumea acestui Bucureşti cosmopolit, bizar, pestriţ, zgomotos şi făţarnic, în care oamenii se topesc ca într-un malaxor. Din când în când, unii fac istorie. Iar dintre ei unul s-a ales să fie Constantin Piliuţă.
Un vechi amic povestea că lui Constantin Piliuţă îi plăcea să meargă în piaţă, dimineaţa devreme, pentru a privi spectacolul trezirii la viaţă al oraşului. „Ce faci aici, maestre?”, l-a întrebat acesta, în timp ce tăia Piaţa Amzei pentru a ajunge la serviciu. Piliuţă îi mărturisea cât de bine se simte să vină aici, să stea şi să-i admire pe ţăranii care-şi descarcă marfa, să privească tarabele, forfota, legumele, fructele, seminţele, florile, în multitudinea lor de culori.
Artistul era deosebit de cald şi prietenos. Din această cauză, cunoscuţii îl copleşeau cu prezenţa lor în atelier, unde pictorul avea întotdeauna un vin bun. Când nu se întâlneau în atelier, se adunau în cârciumă, „La Jerca”. Bodega se afla pe strada Ana Ipătescu şi era celebră la vremea ei datorită şefului Jerca, un cârciumar vizionar, un mandatar care a ştiut să facă avere la timpul său, profitând de prezenţa artiştilor permanenţi. Un fel de Capşa a scriitorilor, Şarpele Roşu al actorilor sau restaurantul din sediul Uniunii Scriitorilor, unde Nichita Stănescu, Marin Preda, Fănuş Neagu ş.a. dezbăteau marile teme şi evoluţii ale literaturii, la un pahar de votcă sau de vin, seară de seară. Acum cred că o parte din averea lui Jerca se datorează şi lucrărilor lăsate drept plată de clienţii lui pictori. Desigur, unul dintre ei era generosul maestru Piliuţă, căruia îi plăcea să fie în preajma confraţilor pictori, scriitori, actori sau a lăutarilor care-i cântau de dor şi inimă albastră. Când artiştii rămâneau cu buzunarele goale, îi plăteau cu desenele lor lui Jerca, iar cele mai multe lucrări lăsate gaj erau ale lui Piliuţă şi Apostu. Acum, acest Jerca sau moştenitorii lui poate că aprind lumânări din când în când pentru cei doi mari artişti români care i-au făcut cârciuma celebră. Odată, după primirea unui prestigios premiu naţional, bonomul pictor a celebrat cu prietenii până la ziuă, până nu i-a mai rămas niciun sfanţ din premiu, continuând să deseneze pe şerveţele pentru a-i putea achita lui Jerca nota de plată şi a opri clipa şi timpul din goana lor furibundă.
Aşa era omul Constantin Piliuţă, un artist abandonat total clipei efemere. Iubea viaţa şi prietenii buni. Vine o vreme, însă, când te trezeşti dintr-o dată singur, vechii camarazi s-au dus la cele veşnice, iar cei noi nu ştiu să trăiască total, fără rest, nu cred în camaraderie „şi nici măcar nu ştiu să bea”, spunea el. „Adevăraţii băutori de vin au dispărut şi oamenii sunt parcă din ce în ce mai trişti”.
Lucrările sale cuprind întreagă această lume fastă a bodegilor şi iubirii de oameni, a copilăriei petrecute la ţară, ilustrată şi rememorată de peisaje luminoase, de copacii înfloriţi din curtea casei părinteşti, satul unde în poarta unei case stau o căruţă şi un cal, de vasele cu flori, dansatorii, violoniştii ori beţivii. Ludic şi nonconformist, raţional si cerebral, Pil, cum îi spuneau prietenii, reproduce o lume a emoţiei şi artei trăite, conducându-se atât în viaţă cat şi în pictură după valori autentic umaniste. Iar picturile sale vorbesc direct sau sugerat despre modul cum poate fi esenţializată viaţa şi interpretate valorile şi principiile după care trăim. Generozitatea, înţelegerea pentru omul simplu, altruismul, credinţa se regăsesc cu prisosinţă în lucrările sale, înconjurate parcă de un „halou” poetic, sentimental, ce razbate din întregul tablou. El era convins că desenul, linia sunt mult mai relevante în a capta sufletul, lumea launtrică, decât vibraţiile culorii. Iar pictorul le-a folosit pe amândouă cu măiestrie, dezvăluind cu candoare şi evlavie tainicele frumuseţi sufleteşti.
„… a rămas inubliabilul portretist şi peisagist al unei lumi necăjite, periferice, provinciale, frecventând bolgiile unde nefericiţii îşi găsesc în alcool un straniu paradis.” (Eugen Barbu).
„Meseria de artist se gândeşte mereu; la fiecare vârstă te apropii de ea într-un alt mod, pentru că misiunea artistului, a pictorului în mod special, este aceea de a intra în casele oamenilor şi de a învăţa copiii să crească în spiritul bucuriei culorilor.” (Constantin Piliuţă)
(Sursa: AGENTIA DE CARTE.RO)
Corina Enache
