Prozatoarea şi autoarea dramatică Hortensia Papadat-Bengescu s-a născut la 8 decembrie 1876, în comuna Iveşti, judeţul Galaţi. A primit din familie o educaţie muzicală şi literară iar, prin unchiul ei, a fost atrasă de teatru. A studiat la pensionul de fete „Bolintineanu” din Bucureşti (1887-1894), potrivit „Dicţionarului scriitorilor români” (Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu; Editura Albatros, Bucureşti, 2001).
Dezamăgită de refuzul părinţilor de a-i permite să studieze în Franţa, în 1896 s-a căsătorit cu magistratul Nicolae N. Papadat, cu care a avut cu acesta cinci copii, mai notează sursa citată.
A debutat, în 1912, cu un necrolog la moartea actorului Petre Liciu, publicat sub pseudonimul Loys, în ziarul „La Politique”. Din 1913, încurajată de Garabet Ibrăileanu, a colaborat cu proză lirică la revista „Viaţa Românească”. Cu Garabet Ibrăileanu a avut şi un lung dialog epistolar, între anii 1914 şi 1923. În 1914, a primit Premiul revistei „Femina” pentru poezia „La Mer”.
A debutat sub semnătura Hortensia Papadat-Bengescu, în „Viaţa Românească”, cu poemul în proză „Viziune”. În intervalul 1918-1920, a colaborat la magazinul literar „Lectura pentru toţi”, condus de Eugen Lovinescu, la publicaţia ieşeană „Însemnări literare” şi la revista „Sburătorul” – fiind şi membru fondator al cenaclului literar cu acelaşi nume. A declarat într-un interviu că, în timp ce „Viaţa Românească” o acceptase în ciuda discordanţei scrisului său cu „dogma literară” a revistei, la „Sburătorul” ceea ce scria se încadra de la sine în preceptul estetic al cercului, adăugând: „Aparţin acum unei grupări literare. Acei ce nu cunosc gustul izolării nu cunosc nici preţul unei ambianţe”, se arată în „Dicţionarul general al literaturii române al Academiei Române” (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006).
În decembrie 1919, a debutat editorial cu volumul de proză scurtă „Ape adânci”. În acelaşi an, a scris romanul de observaţie obiectivă „Fecioarele despletite”. A fost primită în Societatea Scriitorilor Români în anul 1920. În 1920 i-au apărut piesele „Bătrânul” şi placheta de proză „Sfinxul”, în 1921 romanul „Femeia în faţa oglinzii”, iar în 1922 – nuvela „Sânge”.
Urmează romanul „Balaurul” (1923), piesa „Lulu” (1923, în colaborare cu Eugen Lovinescu), „Romanul Adrianei” (1925), volumul de nuvele „Romanţa provincială” (1925), volumul de nuvele „Lui Don Juan” (1926), volumul de nuvele „Desenuri tragice” (1926). În romanul „Concert din muzică de Bach” (1927) a continuat cu investigaţia psihologică începută odată cu scrierea romanului „Fecioarele despletite”.
În volumul al IV-lea din „Istoria literaturii române contemporane” (1927), Eugen Lovinescu aprecia că Hortensia Papadat-Bengescu este „originală prin fuziunea lirismului cu spiritul analitic” şi o „scriitoare din rasa stendhaliană a analiştilor”, eliberată de „romantismul şi subiectivismul obişnuit a literaturii feminine”, notează sursa citată.
A fost premiată în 1928 de Societatea Scriitorilor Români pentru „Desenuri tragice”. Din 1929 până în 1938, a fost membră în comitetul redacţional al „Revistei scriitoarei”, devenită „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români”.
În 1930, revista „Tiparniţa Literară” i-a omagiat statura de „mare Europeană” a scriitoarei, sub semnăturile lui Ticu Archip, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, F. Aderca, A. Dominic, Mihail Sebastian şi I. Pelz.
După pensionarea soţului său, în 1934, Hortensia Papadat-Bengescu s-a stabilit în Bucureşti.
În 1936, la aniversarea a 60 de ani ai scriitoarei, a fost laureată cu Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români pentru romanul „Logodnicul” (1935), din juriu făcând parte Tudor Arghezi, Perpessicius, Şerban Cioculescu.
În anul 1938 i-a apărut romanul „Rădăcini”. Între 1943 şi 1943 a făcut parte din comitetul de conducere al „Revistei scriitoarelor şi scriitorilor români”, iar în 1944 a fost cooptată în conducerea Societăţii Scriitorilor Români. Doi ani mai târziu, în 1944, a primit Premiul Naţional pentru proză şi a fost omagiată la aniversarea celor 70 de ani. În anul 1954 a fost distinsă cu Premiul Ordinul Muncii.
A murit la 5 martie 1955, la locuinţa sa din Bucureşti, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu.
În 2001, cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la naşterea scriitoarei, a avut loc expoziţia „Rotonda 13 – Hortensia Papadat-Bengescu (125 de ani de la naştere)”.
„D-na Papadat-Bengescu a creat o ideologie feminină (…). Un gest, o privire, nemişcarea chiar, îi dă prilejul de a săpa în adâncime, adânc, până la ultimele straturi etice ale fiinţei noastre, purtând cu sine, în conturnaţia scoborâtoare, lumina străbătătoare a scafandrierului: inteligenţa sa. Fărâmele neînsemnate ale existenţei capătă un înţeles; absurdul se motivează. E o competiţie proprie sufletului modern”, aprecia Eugen Lovinescu, citat de „Dicţionarul general al literaturii române al Academiei Române”.
Opera scriitoarei ilustrează principiul lovinescian al inspiraţiei citadine. Marele oraş este mediul în care evoluează cu naturaleţe personajele Hortensiei Papadat-Bengescu. Cetatea vie, cum numeşte Mini – personajul romanului „Fecioarele despletite” – Bucureştiul, nu mai reprezintă, ca pentru literatura de inspiraţie sămănătoristă a începutului de secol, un loc al pierzaniei, al tuturor viciilor, ci un cadru normal de viaţă.
Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt, prin acuitatea observaţiei şi prin complexitatea tehnicilor de analiză, printre primele realizări de prestigiu ale prozei psihologice româneşti. Scriitoarea recurge la modalităţi narative moderne, în timp ce prezentarea evenimentelor şi a personajelor de către narator alternează cu introspecţia (analiza psihologică întreprinsă de către personajul însuşi) şi cu diferitele puncte de vedere asupra aceleiaşi situaţii.
(Sursa: AGERPRES)
Corina Enache