Emil Brumaru

361 0

„Femeile nu se mai uită la mine nici lateral, nici perpendicular…”

„Poezia e singurul mod al meu de a fi frumos, de a însemna ceva pentru o femeie” Emil Brumaru

„Femeia mea frumoasă ca scriptura,
Nu-ţi cer nici coapsele, nici sânii şi nici gura,

Ci sufletul răscopt ca o căpşună
Cu mirosu-nţelept şi carnea bună

Şi gândurile moi şi-adânci ca mierea
După-amiezii, spre-a-mi spori puterea,

Şi-ţi fac din fluturi pat, din rouă masă,
Nelegiuit de alba mea mireasă”.

Fiul unei învățătoare, Elisabeta, și al unui ceferist, Grigore, „cel mai în vogă poet erotic”, cum a fost alintat, Emil Brumaru a văzut pentru prima oară lumina zilei într- un sătuc din Basarabia.

„Înainte să fiu poet, am fost cititor şi perpetuu îndrăgostit. Locuiam la ţară, la Belceşti, unde tata era şef de haltă.

Marfarele şi trenurile mixte veneau şi plecau monoton, la nesfârşit. Pe linia moartă, întins pe burtă într-un vagon stricat, l-am citit pe Robinson Crusoe. Apoi m-am mutat în grădină, unde păzeam destul de eficace roşiile, să nu le ciupească găinile, şi l-am citit pe Tom Sawyer. Îmi construisem o colibă personal”, rememora, în urmă cu cinci ani, Emil Brumaru pentru Formula AS. Amintirile copilăriei, povestite cu umor de poet, erau delicioase: „Prin clasa a patra, când ne-am mutat la Iaşi, citeam şi două, trei cărţi pe zi. Citeam numai cărţi de aventuri, găsite în podul unui coleg deai mei. Visam amândoi să devenim detectivi particulari. Din când în când, ne luam în serios şi urmăream împreună, prin centrul oraşului, câte-o fată misterioasă. Doream să-i descâlcim enigmele şi pletele”.

Îndrăgostit de „Ciufulita” care-l citea pe Hegel

Și, cel mai probabil, enigmele fetelor se deschideau ca nuferii. „Ţineam şi un jurnal cifrat. Aşa am crescut, am intrat la Liceul de băieţi Nr. 1 (actualul Colegiu Naţional) şi m-am mutat în centrul Iaşiului, chiar lângă Teatrul Naţional. În gaşca de-acolo, am cunoscut-o pe «Ciufulita» şi m-am îndrăgostit. Avea păr cârlionţat, era foarte serioasă şi citea Hegel la 14-15 ani. Mi-a dat şi mie să citesc. «Uiti şe simplu e, uiti şe simplu», îmi tot arăta cu degetul ei pătat cu cerneală albastră. Îmi şi subliniase pasajele mai importante cu roşu, dar eu nu pricepeam nimic. Eu jucam fotbal şi visam să devin cel mai mare portar din lume, un portar care să nu primească niciodată niciun gol. Ar fi fost fantastic, nu?”, se răsfăța, râzând, între paginile Formulei AS, Emil Brumaru.

Hocus-pocus la naștere

Născut chiar în ziua de Crăciun, la data de 25 decembrie 1938, apariția lui Emil Brumaru pe lume a fost oficializată câteva zile mai târziu, la 1 ianuarie 1939. Părinții au evitat astfel ca viitorul poet să fie mobilizat mai devreme în armată, practică obișnuită în epocă.

Ultimele versuri

Rândurile de mai jos, scrise pe 2 ianuarie 2019, cu doar o zi înainte de internarea la spital, pot fi considerate ultimele încercări de versificare ale poetului Emil Brumaru. Iată-le!

’’Parcă-s mereu c-un ceas în urmă!

Ziua-i înceată. Timpul scurmă

Necontenit în trupul meu

Și-oriunde stau dau doar de Dumnezeu.

E în biserica săracă, scurtă, ca de țară,

Ce-și zbate clopotele fără rost spre seară,

E-n fila cărții, în străfulgerări de gînduri,

Cu mama mea frumoasă printre rînduri

Care-mi surîde și mă strigă de la joacă

Să-mi deie lapte cald, muls de la vacă,

E-n oboseala ce-începe să mă doară…

Îmi simt odaia ca pe-o subsuoară

Umedă, caldă și îmi vine-a șterge

Cadranul ceasului ce nu mai poate merge…’’

O mărturie despre „marele pas”

Unul dintre cei mai apropiați tineri prieteni ai poetului, profesorul Bogdan Crețu, director al Institutului de Filologie A. Philippide din Iași, consemna, măcinat de durere, la scurt timp după moartea lui Emil Brumaru: „Mi-a spus, de curând, într-una din călătoriile noastre, cam așa: «Bă, știi, eu mă tem să nu mor inconștient, să nu mor în somn». Și eu, nătâng, încercând să atenuez mărturia, l-am întrebat direct: «Dar cum vreți să muriți?» «Păi asta-i, că nu vreau să mor», mi-a răspuns imediat. «Cum adică, băi, să nu mai poți citi, să nu mai poți scrie, să nu te mai uiți după femei… Asta nu pot eu să înțeleg!». Și nici eu, acum! Unii oameni nu au nici o legătură cu moartea, nici când mor!”

Emil Brumaru s-a născut în Bahmutea, judeţul Tighina (Basarabia), un sat care astăzi se numește Mihailovka. Familia a părăsit locul natal când micuțul Emil avea patru ani, imediat după venirea rușilor.

20 de ani de medicină

Recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut în 1970, Emil Brumaru a fost de meserie medic. Absolvise facultatea de profil din Iași în 1963, pentru ca, după ani buni de practică, să renunțe la medicină în favoarea scrisului. „Medicina nu mi-a plăcut niciodată. Am făcut-o fiindcă m-au trimis părinţii şi am intrat printre primii. Am studiat-o opt ani, nu şase, că pe doi i-am întrerupt din cauza unui TBC. Dacă mai adaug şi ceilalţi 12 ani de practicare la Dolhasca, unde am primit repartiţie cu prima mea soţie, care era tot medic, pot spune că am făcut 20 de ani de medicină. Nu-i chiar puţin. Simt că mi-au folosit la glagorie”, mărturisea poetul.

 

(Sursa:evz.ro)

Corina Enache

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *