Pe vremea când erau bunici tineri, Știrbei Vodă, astăzi o stradă high-life, situată în inima comercială a Râmnicului, cu bănci, resturante și magazine elegante, somptuoase, zăcea la marginea de miază-zi a urbei, o mahala întinsă de-a lungul unui canal numit „al morilor”, cu care, de altminteri, se termina orașul și dincolo de care, trecând de podul Olăneștilor, se întindea un câmp ce se învecina de-o parte cu Dealul Petrișor și de cealaltă cu „târgul de săptămână”, târg reputat în epocă, intrat cu vremea în literatură, unde își desfăceau produsele nu numai trăitorii din apropierea așezării, dar și din alte comune, mai mult sau mai puțin îndepărtate, ba chiar de dincolo de frontieră, de prin ținuturile muntoase ale Sibiului, pe vremea aceea sub ocupație austro-ungară.
La capătul dinspre oraș al străzii, acolo unde aceasta se întîlnește cu Traian, loc animat și forfotind de lume pestriță (țărani și târgoveți și propritari în fugă după afaceri, chilipiruri și tranzacții) se înghesiue amarnic birjele mai arătoase sau mai de Doamne-ajută, cu birjari apatici moțăind pe caoră, sub soarele torid al verii, așa cum ne-au rămas în câteva imagini „trase” de unul din puținii fotografi ai urbei ce au fixat pentru posteritate una din cele mai vivace și pitorești icoane al târgului, fără să știe, poate, că pozele făcute cu sofisticate aparate prevăzute cu burduf și trepiede și pânză neagră ce acoperea obiectivul vor intra peste un secol în colecții și muzee și volume consacrate istoriei „nebune” a Râmnicului.
Din piața de trăsuri se desfăceau în toate cele patru puncte cardinale drumuri ce duceau fie spre centrul tradițional al așezării, pe atunci la intersecția dintre Traian și Bulevard, fie spre ulițele ce duceau la Olănești sau Drăgășani sau Govora sau Ocne, fie la garăî, fereastră de deschidere a orașului spre orizonturi fascinante, feerice, funambulești, ce pot fi comparate astăzi, păstrând proporțiile, doar cu cele oferite de aeroporturile internaționale, cu atracția lor inexplicabilă, bizară.
La câțiva pași de piața de trăsuri se ridica, mândrie a urbei de odinioară, hala de carne (intactă, printr-un capriciu al destinului, și astăzi, purtând în schimb o altă destinație și fiind ascunsă dinspre stradă, abuziv, de blocuri de o arhitectură rudimentară), clădire impozantă zidită în cărămidă aparentă (copie la scară mică a halei din centrul Capitalei, azi demolată) ce oferea localnicilor, zilnic, tone de carne proaspătă expusă ademenitor de precupeții sau crescătorii de vite sosiți cu noaptea în cap de prin coclaurile îndepăratate ale Vâlcii, care-și vindeau cu tevatură marfa spânsurată în cârlige pe tejghele acoperite cu un pospai de tablă, după lungi tocmeli (tocmeala fiind obligatorie), lăsând din preț în funcție de dârzenia, perseverența și îndărătnicia clienților, de obicei cucuoane elegante, cu pălării de soare și rochii lungi, acoperindu-le cu grație gleznele, însoțite de câte o slujnică „de țară” încărcată cu coșuri de răchită pline cu cumpărăturile stăpânei.
Alături, în coasta halei, se răsfăța hala de pește- sintagmă dispărută de multă vreme din limbajul uzual și, mai recent, chiar din dicționare – întotdeauna chivernisită cu păstrăv, crap, biban, șalău și alte specii de întătoare, pescuite din apa limpede a Oltului sau din părăurile sprintene de munte ale văii Lotrului sau Latoriței și cel mai adesea aduse în noaptea precedentă, ce răspândeau în jur aroma amețitoare de pește care, prezentă și astăzi în magazinele de specialitate, avea atunci, păstrată într-o iluzorie memorie afectivă, un farmec special ce ține mai degrabă de imaginația unei copilării pierdute în ceața înșelătoare a uitării.
Constantin Mateescu – „Râmnicul uitat”
