În 3 iunie 1922 se stingea din viață unul dintre cei mai iluștri romancieri români: Duiliu Zamfirescu. Este destul de puțin cunoscută o altă latură a personalității intelectualului Duiliu Zamfirescu, cea de diplomat și de om de stat.
Duiliu Zamfirescu s-a născut în 1858. Era fiul boierului Lascăr Zamfirescu. A urmat cursurile școlii primare și ale gimnaziului în Focșani, apoi a devenit elev al Liceului Matei Basarab din București. A absolvit cursurile liceului în 1876. În toamna aceluiași an, s-a înscris la cursurile Facultății de Drept a Universității București.
Încă din studenție, a fost pasionat de publicistică. În 1877, a debutat în publicația Ghimpele. În anul 1880, și-a luat licența în Drept. Imediat, a devenit magistrat stagiar la Judecătoria Hârșova, iar în 1881 a fost numit procuror la Târgoviște. Duiliu Zamfirescu a intrat în conflict cu ministrul Justiției, astfel că a demisionat din magistratură. A revenit la Focșani, unde a practicat avocatura. Nu a rămas prea mult timp în orașul copilăriei sale, pentru că, în 1883, a revenit în București, ca redactor al ziarului România liberă.
În anul 1885, a dat examen de admitere în diplomație și a fost angajat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe. În 1888, a primit prima misiune în străinătate, ca secretar al Legației României la Roma. Acolo, Duiliu Zamfirescu a cunoscut-o pe viitoarea sa soție: Henriette Allievi, fiica unui senator și bancher italian. Au avut trei copii. Fiul cel mare, Alexandru, avea să devină diplomat, la fel ca și tatăl său. Duiliu Zamfirescu a rămas la Roma până în 1892, când a primit noi însărcinări diplomatice, la Atena, apoi la Bruxelles.
În anul 1898, a avut satisfacția de a deveni membru corespondent al Academiei Române. Cariera sa diplomatică a continuat, în anul 1906, când a devenit secretar general al Ministerului de Externe. În paralel, Duiliu Zamfirescu a continuat să scrie, iar în 1908 a devenit membru plin al Academiei Române. Un an mai târziu, în 1909, a primit cel mai înalt rang diplomatic al vremii, cel de ministru plenipotențiar și a fost numit reprezentant al României în Comisia Europeană a Dunării și în Comisia Mixtă a Prutului.
În anul 1916, a cunoscut tragedia refugiului în Moldova, iar apoi a fost trimis la Odesa, pentru a pregăti eventualul refugiu al administrației românești. A trăit acolo ororile revoluției bolșevice din 1917. Abia în 1918 a putut să revină la Iași, capitala de război a Regatului României.
După Primul Război Mondial, Duiliu Zamfirescu a intrat în politică. A fost ales senator de Putna, apoi a devenit ministru de Externe în cabinetul condus de viitorul mareșal Alexandru Averescu. De asemenea, Duiliu Zamfirescu a fost ales președinte al Camerei Deputaților.
A murit în 1922, la Agapia, din cauza unei afecțiuni hepatice. A rămas în memoria românilor datorită talentului său de romancier, cu opere literare precum Viața la țară sau Tănase Scatiu. Nepotul său de fiu, Lascăr Zamfirescu, a devenit coleg cu Regele Mihai I în Clasa Palatină.
(Sursa: Pagina de istorie)
Corina Enache
