În martie 1883, se năștea la Curtea de Argeș, Demetru Dem. Demetrescu-Buzău cel care avea să devină unul dintre cei mai importanți scriitori avangardiști români, personaj enigmatic și bizar întocmai ca literatura sa, cunoscut sub pseudonimul de Urmuz.
Precursor al suprarealismului și al literaturii absurdului, Urmuz a fascinat, mai ales, prin textele sale în aparență lipsite de sens, dar captivante din punct de vedere estetic. Apoi, a intrigat prin biografia sa foarte puțin cunoscută, de om șters la prima vedere, dar cu o viață interioară bogată și nedescoperită.
Cine a fost Urmuz ne spune criticul și istoricul literar Paul Cernat: „A fost un om singuratic, un timid, cu un traseu existențial destul de bizar ca și opera lui. Se pare că a încercat să devină medic, dar a renunțat pentru că, atunci făcea disecții, ciupea cadavrele și se speria fiindcă nu reacționau. Apoi s-a apucat de Drept și a devenit grefier la Curtea de Casație. Se ocupa și de muzică, fiind compozitor-amator în orele libere, scriind muzică pentru amuzamentul familiei, așa cum susținea una dintre surorile sale. Dar literatura a fost, pentru el, o ocupație secretă, mai secretă decât muzica. Din păcate, partiturile sale nu s-au păstrat. S-au pierdut în anii 1960.
A avut șansa de a-l întâlni pe scriitorul Tudor Arghezi care l-a nășit, găsindu-i pseudonimul de Urmuz, și l-a publicat. De altfel, singurele texte publicate de Urmuz au apărut prin intermediul lui Arghezi în revista „Cuget românesc”, o revistă tradiționalistă, în mod paradoxal. Asta s-a întâmplat în 1922. A fost un singuratic și un celibatar. În noiembrie 1923, Urmuz se sinucide, împușcându-se într-un boschet, de la Șosea, la ieșirea nordică din București, din rațiuni incerte. S-a vorbit despre un amor nefericit sau despre o boală groaznică ascunsă, dar nu este foarte clar. Și în jurul acestei biografii enigmatice, ascunse, subterane, s-au țesut legende care s-au cristalizat, în cele din urmă, într-un mit. Mitul Urmuz este încă activ și dă identitate chiar literaturii autohtone a absurdului.
În plus, existența sa de grefier mărunt, încheiată cu sinuciderea încă nemotivată și condimentată de textele sale absurde în aparență, contribuie la fascinația pe care scriitorul o exercită asupra cititorilor care încă vor să știe dacă exista o legătură între literatura și biografia sa. Paul Cernat: „E vorba de spiritul unui om ciudat, cu o aplecare spre joc, dar având probabil și niște traume personale. S-au făcut niște analogii între Urmuz și Kafka, speculându-se în jurul relației cu tatăl al ambilor. Dar, în realitate, nu știm foarte multe, știm foarte puține și orice speculație este plauzibilă. Era o schizoidie între identitatea publică și identitatea secretă, între identitatea publică de grefier serios și cea de scriitor anarhic care scria contra tuturor legilor literaturii din acel moment. Însă, în afară de acest caracter anarhic și absurd, textele sale au fost îndelung cizelate și există foarte multă rigoare în ele. Urmuz era precum Flaubert atent la fiecare cuvânt și la orchestrația micilor sale texte”
Chiar și cele două texte apărute în timpul vieții sale, în „Cuget românesc” – „Algazy & Grummer” și „Ismaïl și Turnavitu” – au fost cizelate până în ultima clipă. Potrivit lui Tudor Arghezi, chiar și după ce au ajuns în tipografie, Urmuz ar fi dorit să schimbe anumite cuvinte. Paul Cernat: „Mini-opera explozivă a lui Urmuz a ieșit la suprafață după moartea autorului și o parte a ei a apărut în anii 1920 în revista „Contimporanul” editată de Ion Vinea și Marcel Iancu. Însă cea mai mare parte a noutăților a fost publicată de cei de la revista UNU, de scriitorii Sașa Pană și Geo Bogza care, în anii 1930, au mers la sora lui Urmuz, deținătoarea unei lăzi cu manuscrise. Ei au publicat ce mai rămâsese acolo. Se pare că nu chiar tot, încă. (…) Foarte multe lucruri s-au pierdut, dar ceea ce avem e mai mult decât suficient pentru a-i asigura lui Urmuz un statut pe care nu și l-ar fi imaginat niciodată”
Urmuz s-a sinucis fără nicio explicaţie în ziua de 23 noiembrie 1923. Cunoscuţilor le vorbise despre moarte, exprimându-şi dorinţa de a muri în chip original, fără nicio cauză.
“Urmuz este artistul care s-a sinucis fara niciun temei, doar din dorinta de a demonstra ca a-ţi lua viaţa nu este decât unul din actele banale ale existenţei în această lume. Iar demonstraţia i-a reuşit de minune. Nici măcar nu a făcut-o pentru a atrage atenţia asupra operei sale, aşa cum s-a mai întamplat cu alţii, pe alte meleaguri. Nu s-a sinucis nici dezamăgit în amor, obicei îndeobşte cunoscut şi la noi, şi la alţii, practicat şi de cei cu puţină instrucţie, dar şi de nume mari ale literaturii. Fără îndoială, gestul său se cere luat ca atare. Nu are nimic straniu, nu este nimic de neînţeles. Moartea vine şi gratis, şi atunci când o chemi”, spune despre moartea lui Urmuz, Lucian-Vasile Szabo.
Dintre textele publicate postum, în versuri și proză, amintim Cronicari, Pâlnia și Stamate, Fuchsiada și Plecarea în străinătate. Influența lui Urmuz s-a resimțit nu doar asupra generației de scriitori avangardiști lansată după Primul Război Mondial. Proza lui Tudor Arghezi a fost, de asemenea, influențată de Urmuz. Generațiile de scriitori de după 1965, așa-numită Școală de la Târgoviște, dar și poeții Marin Sorescu, și Nichita Stănescu au suferit influența lui Urmuz care s-a extins până în post-modernismul actual. (Sursa: Radio România Internațional)
Corina Enache
