Verile petrecute la Slătioara îmi vin și acum în minte. Printre chipurile iubitorilor de frumos, regizorii Alecu Croitoru, Andrei Blaier și Radu P. Aneste, steiuri ale cinematografiei rămânești, Mitropolitul Olteniei venit să-i binecuvânteze pe iubitorii de film, pe creatorii de mărturii ale căutărilor de sens, de rost și de treceri și petreceri spre Regatul Luminii, surâde chipul mamei Ghița, mângâiat de soarele dimineții. Aici, la Slătioara, Țăranul Dinu Săraru, mereu neobosit căutător de valori în pământul reavăn, încălzit de sărutul fierului de plug, în bobul de grâu înfrățit cu căldura și lumina soarelui, organizează, ca un ritual însemnat în calendarul creștin-cultural al Fundației Niște Țărani, an de an, și nu oricum, ci cu oaspeți veniți de peste mări și zări, Festivalul Eco-Etno-Folk-Film. În fața Căminului Cultural din satul Slătioara Vâlcii zâmbete, îmbrățișări și cuvinte care se înalță ca zmeele…Trec pe sub arcada tricoloră, cu un tremur intens, plăcut, întremător. Calc, aproape pe vârfuri, pe covorul de stele spre sala unde, pe un ecran uriaș, care urma să fie translatat în ecranul Universului rural, rulau filme venite atât din țară cât și de pe toate meridianele lumii, rulau spre bucuria spectatorilor. Purtam la piept, ca pe un odor, caseta cu cele două filme care aveau să intre în festival: Picturi cu fir de păr de capră, un portret-eseu al mamei Adela, tezaurul viu, buzoian – UNESCO și Treptele gloriei, film documentar dedicat marelui I.P. Gopo, părintele animației românești.
Din filmele cu țesătura din pulbere de stele, auzeam doar, cum babele de grâu se înfrățeau în lanul plin de maci, cum din lutul mângâiat de mâinile măiastre ale meșterilor populari creșteau cele mai chemătoare oale, străchini și ulcele, cum straturile cu motive florale, în mii de culori se unduiau pe pânza alba și moale, udate doar cu sudoarea iubirii de neam.
După proiecții, ca printr-un miracol, alături de Andrei Blaier și R.P. Aneste, am poposit, cu bucurie, în satul Bărbătești, la insistențele celei ce aveam să aflăm că în zonă era alintată, mama Ghița, iar pe afișul festivalului Gheorghița Măleanu, poet popular și meșter fără pereche. Aici, locuiește întro căsuță ca în povești, și tot aici își află rădăcinile adânc înfipte printre cele ale mălinilor din grădina aflată în spatele casei, printre cele ale brazilor, care străpung stâncile din împrejurimi. Cu sufletul mângâiat de pace, liniște și credință, stă de strajă deseori, florilor de toate culorile, cusute pe ii, pe bundițe, chimire și fotele cu povești orânduite ca la marile expoziții ale meșterilor populari. Cât de bună, pricepută și îmbietoare e mama Ghiță!
Sub fereastra cât o cutie de chibrituri, cu rame de lemn asemenea Crucii Sfinte, sprijinită pe o masa cu patru picioare groase de lemn, scânteiază o Ladă de zestre doldora de cuvinte pentru ochi și suflet. Stătea în mângâierile soarelui, deschisă spre a arăta celor care se încumetă să vină până aici, motivele populare cusute cu acul și firele răsucite din păr de capră, din lâna moale a oilor. Alături, ca într-un ceaslov erau îmbuchetate poezii scrise cu penița sufletului, foarte multe fotografii cu chipurile copilelor, care, alături de mama Ghița, se întreceau, în urzeala vremii, să afle taina țesutului, țesutul cu fire de lumină venită parcă din țesătura cosmică.
Aici, spune mama Ghița, arătând spre ladă, se află locul inimii mele. Cu mâinile tremurânde, ridică volumul 7 de pe masă. Să fie oare întâmplător? Sau, poate, aici se află cheia care mi-a descătușat sufletul lăsând-o pe mama Ghița să intre, alături de nea Costică, olarul din Valea Rea din Lopătari, care dă glas lutului, de nea Mircea cimpoierul, din Sărulești, dascălul fără simbrie, de Ioana de la Mânzălești, care pictează ouăle cu străluciri de curcubeu, amprentându-le cu șoaptele inimii sale, alături de Amelia Papazisu și de nemuritoarea Petre Adela, meșter popular al zonei buzoiene, întro horă a străbunilor noștri. Și, asemenea sistemului solar, aceste hore se rotesc între ele, în timp ce se rotesc și în jurul axei Cer și pământ.
Cu vocea ondulată, limpede precum firul de apa vie din izvorul de sub clar de lună, apă repede și rece ce taie satul Bărbătești în două, mama Ghița, cu gesturi picurând ușor în aer, șoptește ”și în miezul de gândire/am simţit mijind un rost/am simţit că mă apucă/un fior de dor de viaţă/un miros de fân din luncă/ plămădit în iarbă deasă/şi de pânză înălbită/cu-n miros de sunătoare/şi atunci mi-am zis în mine/vai, voi rămâne ţesătoare/şi-n război pe vatra alba/voi culege flori şi stele/să închei cu fir de iarbă/o cămaşă ţării mele”.
Citește din caietul ei de poezii.
Cuvintele mângâiate de aripi de îngeri le simt ca pe o chemare de început de lume. Deschid reportofonul. Înregistrez. El e nelipsit din rucsacul meu cu instrumente de scriere fidelă, specifice unui reporter de tip media, alături de aparatul de fotografiat, de camera video și trepiedul, care, și acum, sunt toiagul sufletului meu, sunt sprijinul în drumul spre mine, spre noi, spre Înalt, în căutarea glasului neamului meu, a rădăcinilor cu ramuri pline de rod, pe potecile pe care am trecut și petrecut cînd dorul de neam, de zariște și zbor mă ardea. Ele mi-au întins aripile sufletului. Slătioara, mai bine spus, Viorești este satul, locul unde vezi potecașii nu numai pe brâul bisericii din sat, ei sunt vii, prezenți mereu în creațiile și tribulațiile vremii, mereu în dialog cu săteni, cu iscoditorii turiști ai locurilor. Sunt părinții parinților noștri.
Cei ce știu să își potolească setea de a sta de vorbă cu străbunii se abat din drumurile lor pe poteca ce duce la biserica din sat. Câtă liniște! Am simțit că mă dematerializez și că alături de potecașii înșeuați pe caii veniți din zorille omenirii, am pornit spre zările misterioase ale orizontului originar. Știu că sufletul meu se împlinește, se limpezește. Aici reînvie tradiția, aici răsfoim file din cartea de vindecare prin rezonanță. Aici te apropii de Dumnezeu!
Iată, căutând identitatea mamei Ghiața, mi-am aflat și eu identitatea. Cred cu tărie că omenirea nu e pierdută! Pentru că, doar atunci când nu mai există poteci de la mine la tine, de la noi către Dumnezeu, atunci, totul se clatină. Iubește semenii, iubește-te pe tine și pe cei care vor face ca lumea să nu dispară.
Mă plec, lăsând o lacrimă să se rostogolească pe obraz, pentru că, așa cum spune poetul, nu poți să ocolești lacrima, nu poți să o eviți, e lucrare divină. Numai așa vom fi mai strașnici, mai ancorați în pământul strămoșesc, cu zariștea scăldată în pace.
Sărut-mâna, mama Ghița!
Poet, eseist și publicist, Maria Mânzală, oct. 2023, Buzău,0
