Continuăm seria de articole legate de rata de economisire şi impactul asupra evoluției economice.
Multe dezacorduri cu privire la politicile publice sunt înrădăcinate în opinii diferite despre cât de mult economisirea privată răspunde stimulentelor. În acest sen, modelul Solow face ipoteza simplificatoare că există un singur tip de capital. În lume, desigur, există multe tipuri. Afacerile private investesc în tipuri tradiționale de capital. Guvernul investește în diferite forme capitalul public, numit infrastructură, cum ar fi drumurile, podurile și sistemele de canalizare.
Factorii politici pentru creșterea economică trebuie să se confrunte cu problema tipurilor de capital de care are nevoie economia. Cu alte cuvinte, ce fel de capital produc cele mai mari produse marginale? În mare măsură, factorii de decizie politică se pot baza pe piață pentru a aloca fondul de economisire unor tipuri alternative de investitie. Acele industrii cu cele mai mari produse marginale de capital va fi în mod natural cel mai dispus să se împrumute la ratele dobânzii de pe piață pentru a fi nanța noi investiții.
Unele tipuri de acumulare de capital pot genera externalități mai mari decât altele. Dacă, de exemplu, instalarea roboților produce externalități tehnologice mai mari decât construirea unei noi fabrici, atunci poate ca guvernul ar trebui să folosească legile fiscale pentru a încuraja investițiile în roboți.
Succesul unei astfel de politici industriale, așa cum este numit uneori, necesită ca guvernul să fie capabil să măsoare cu precizie externalitățile diferitelor activități economice, astfel încât să poată oferi stimulentul corect la fiecare activitate. Majoritatea economiștilor sunt sceptici cu privire la politicile industriale, din două motive. Primul – măsurarea externalităților din diferite sectoare este practic imposibilă. Dacă politica se bazează pe măsurători slabe, efectele sale pot fi aproape aleatorii și, prin urmare, mai rău decât orice politică.
Un tip de capital care implică în mod necesar guvernul este capitalul public. Guvernele locale, statale decid întotdeauna dacă și când ar trebui să se împrumute pentru a finanța noi drumuri, poduri și sisteme de tranzit. Această politică a fost motivată parțial de dorința de a crește cererea agregată pe termen scurt și parțial pentru a furniza capital public și pentru a spori creșterea economică pe termen lung. Printre economiști, această politică a avut atât apărători, cât și critici. Totuși, toți sunt de acord că măsurarea produsului marginal al capitalului public este dificilă. Capitalul privat generează o rată a profitului ușor de măsurat pentru firma care deține capitalul, în timp ce beneficiile capitalului public sunt mai difuze. Mai mult, în timp ce investițiile de capital privat sunt făcute de investitori care își cheltuiesc banii proprii, alocarea resurselor pentru capitalul public implică procesul politic și finanțarea.
O altă diferență instituțională importantă între țări este calitatea guvernului și onestitatea funcționarilor guvernamentali. În mod ideal, guvernele ar trebui oferi o mână de ajutor sistemului prin protejarea drepturilor de proprietate, executarea contractelor, promovarea concurenței, urmărirea penală a fraudelor și așa mai departe. Însă guvernele se îndepărtează uneori de acest ideal și acționează mai degrabă ca o mână acaparatoare, prin folosirea autorității statului pentru a îmbogăți câțiva indivizi puternici pe cheltuiala comunității largi. Studiile empirice au arătat că amploarea corupției într-o națiune este într-adevăr un factor determinant semnificativ al creșterii economiei.
Încurajarea progresului tehnologic după Modelul Solow arată că trebuie să se țină seama de o creștere susținută a venitului pe lucrător prin progresul tehnologic. Modelul Solow ia progresul tehnologic ca exogen și nu îl explică. Din păcate, determinanții progresului tehnologic nu sunt bine înțeleși.
În ciuda acestei înțelegeri limitate, multe politici publice sunt concepute pentru a stimula progresul tehnologic. Majoritatea acestor politici încurajează sectorul privat să aloce resurse inovării tehnologice. De exemplu, acordă brevetul sistemului un monopol temporar inventatorilor de produse noi, iar codul fiscal oferă scutiri de taxe pentru firmele care se angajează în cercetare și dezvoltare și agențiile guvernamentale, cum ar fi Fundația Națională pentru Știință, subvenționează direct cercetarea în universități. În plus, susținătorii politicii industriale susțin că guvernul ar trebui să-și asume un rol mai activ în promovarea industriei specifice – cheia progresului tehnologic rapid.
În ultimii ani, încurajarea progresului tehnologic a preluat o dimensiune internațională. Multe dintre companiile care se angajează în cercetare pentru a avansa tehnologia sunt situate în Statele Unite și alte națiuni dezvoltate. Națiunile în curs de dezvoltare, cum ar fi China, au un stimulent pentru a cabla liber.
Pentru a înțelege pe deplin procesul de creștere economică, trebuie să mergem dincolo de modelul Solow și să dezvoltăm modele care explică progresul tehnologic.
Modelele care fac acest lucru merg adesea sub eticheta de teorie a creșterii endogene, deoarece resping ipoteza modelului Solow, a schimbării tehnologice exogene.
Deși domeniul teoriei creșterii endogene este vast și uneori complex, aici avem o scurtă interpretare a acestei cercetări moderne. Pentru a ilustra ideea din spatele teoriei creșterii endogene, să începem cu o funcție de producție deosebit de simplă:
Y = AK,
unde Y este producția, K este stocul de capital, A este o constantă care măsoară cantitatea de producție produsă pentru fiecare unitate de capital.
Observați că această funcție de producție nu prezintă proprietatea de rentabilitare descrescătoare a capitalului. O unitate suplimentară de capital produce unități suplimentare de producție, indiferent de cât capital există. Această absență a randamentelor descrescătoare ale capitalului este diferența cheie între acest model de creștere endogenă și modelul Solow.
Acum să vedem ce exprimă această funcție de producție despre creșterea economică. Presupunem că o parte din venit este economisită și investită. Deci vom descrie acumularea de capital cu următoarea ecuație:
ΔK= sY- δK
Această ecuație arată că modificarea stocului de capital (K) este diferența dintre investiție (sY) și amortizare (δK). Combinând această ecuație cu funcția de producție
Y = AK, obținem: ΔY/Y = sA- δ.
Această ecuație arată ceea ce determină rata de creștere a producției ΔY/Y. Atâta timp cât sA > δ , venitul economiei crește pentru totdeauna, chiar și fără presupunerea progresului tehnologic exogen. Astfel, o simplă schimbare a funcției de producție poate modifi ca previziunea privind creșterea economică. În modelul Solow, economisirea temporară duce la creștere, dar scăderea randamentelor capitalului forțează în cele din urmă economia să se apropie de o stare de echilibru, în care creșterea depinde doar de progresul tehnologic exogen. Prin contrast, în acest model de creștere endogenă, economisirea și investiția poate duce la o creștere persistentă.
Este rezonabil să renunțăm la ipoteza veniturilor descrescătoare la capital? Răspunsul depinde de modul în care interpretăm variabila K în funcția de producție Y = AK. Dacă luăm punctul de vedere tradițional, conform căruia K include numai stocul de echipamente al economiei, atunci este firesc să presupunem evoluții descrescătoare. A da 10 computere unui lucrător nu face ca acel lucrător să fie de10 ori mai productiv față de atunci când avea un singur computer.
Susținătorii teoriei creșterii endogene susțin însă că ipoteza randamentelor constante (mai degrabă decât descrescătoare) ale capitalului sunt mai acceptabile dacă K se interpretează mai larg. Poate că cel mai bun caz poate fi făcut pentru modelul de creștere endogenă. În mod clar, cunoașterea este un element cheie în evoluția economiei, atât producția de bunuri și servicii, cât și producția acesteia asigură noi cunoștințe. În comparație cu alte forme de capital, însă, este mai puțin firesc să presupunem că această cunoaștere prezintă proprietatea randamentelor descrescătoare. Într-adevăr, ritmul tot mai mare al inovației științifice și tehnologice i-a determinat pe unii economiști să susțină că există randamente în creștere dacă există cunoaștere. Dacă acceptăm punctul de vedere conform căruia cunoașterea este un tip de capital, atunci acest model de creștere endogenă cu ipoteza lui de rentabilitate constantă a capitalului devine o descriere mai plauzibilă a creșterii economice pe termen lung.
Deși modelul Y = AK este cel mai simplu exemplu de creștere endogenă, teoria a depășit asta. Unele cercetări au încercat să dezvolte modele cu mai mult de un sector de producție pentru a oferi o descriere mai bună a forțelor care guvernează progresul tehnologic. Astfel, economia are două sectoare, pe care le putem numi firme producătoare și universități de cercetare. Firmele produc bunuri și servicii, care sunt utilizate pentru consum și investiții în capital fizic. Universitățile produc un factor de producție numită cunoaștere, care este apoi folosit în ambele sectoare. Economia este descrisă de funcția de producție pentru firme, funcția de producție pentru universități și ecuația de acumulare de capital.
Modelul de creștere endogenă pe două sectoare ne aduce mai aproape de înțelegerea progresului tehnologic. Dacă ne gândim la procesul cercetării și dezvoltării, trei fapte devin evidente.
În primul rând, deși cunoașterea e în mare măsură un bun public (adică un bun disponibil gratuit pentru toată lumea), multe cercetări se fac în firme conduse de scopul profitului.
Al doilea, cercetarea este profitabilă, deoarece inovațiile conferă firmelor monopoluri temporare, fie din cauza sistemului de brevete, fie pentru că există un avantaj de a fi prima firmă de pe piață cu un produs nou.
În al treilea rând, atunci când o firmă inovează, alte firme se bazează pe această inovație pentru a produce următoarea generație de inovații. Aceste fapte (în esență microeconomice) nu sunt ușor de conectat cu modelele de creștere (în esență macroeconomice).
Multe studii au sugerat că randamentul social al cercetării este mare, adesea peste 40 % pe an. Aceasta este o rată de rentabilitate impresionantă, mai ales în comparație cu rentabilitatea la capitalul fizic, estimat la aproximativ 8% pe an.
Cei interesați pot ajunge la unele concluzii. În primul rând, este vorba de necesitatea de a fundamenta toate analizele economice, macro- și microeconomice, pe baza unor modele consistente, care să se fundamenteze pe factori reali de producție, așa încât să se obțină rezultatele vizate.
O altă concluzie este aceea că între cei trei factori de producție menționați mai sus, trebuie să existe o strânsă corelație și proporție, deoarece atunci când un anumit factor este în exces, iar ceilalți nu sunt în suficientă măsură, cel în exces se consumă în zadar, fără niciun efect.
Totodată, rezultă de aici că modelele de investiții în economie sunt modele foarte sensibile, care trebuie analizate cu multă răbdare pentru a putea pune în evidență resursele de investiție financiară și materială.
CORNELIU CÎRSTEA
octombrie 2023
