Cristian Buican nu a rostit cuvintele care i se atribuie. Nu a spus, dacă este să ne prostituăm, atunci să ne prostituăm, de tot. Aceste cuvinte, i se atribuie, sunt puse în sau pe socoteala lui (sic!), pe nedrept. Pentru că nu mai este, în stare, să spună așa ceva.
L-am revăzut acum câteva zile, în sediul PNL și l-am întrebat dacă a spus o asemenea enormitate. A spus, nu, categoric, nu și a adăgat, că, acum trei luni, ca și la începutul acestei mascarade naționale, cu măști, ca să înțeleagă tot românul, care este alianța mortală PSD-PNL, el s-a opus.
Că acum trei luni a cerut ieșirea de la guvernare, ceea ce cred că este adevărat. Eu cred asta.
Prea puținele declarații date presei vâlcene, căreia nu i-a servit decât fărâmituri din cronica luptei sale politice de la București, dar, presă, de la care cere mai multă implicare și spirit encomiastic, confirmă ceea ce eu numesc Încăpățânarea domnului Buican. Ar putea fi un tablou, de genul aceluia al lui Repin, Ivan cel Groznic își omoară fiul. Dar nu e, pentru că nu suntem în Rusia, ci la Porțile Orientului, iar domnul Cristian nu este un personaj tragic, cum ar fi fost cazul să fie, atunci când PSD își omoară PNL-ul, ci, mai degrabă, un personaj de coloratură, care a învățat și știe, pe de rost, toate tehnicile de supraviețuire posibile. Iată, aici, acum, domnul Buican primește ceea ce cerut Universului și presei vâlcene.
Spuneam, într-un editorial de acum câteva luni, că liderul vâlcean al Partidului Liberal, eternul secretar al Camerei Deputaților, este diferit de ceilalți lideri ai partidului, de la Vâlcea sau de la București. El nu este un supraom, dar este. El nu este niciun mare șmecher, dar este. El nu este nici corupt, dar este. El nu este nici bun prieten, dar este. Este și nu este tot ce vrea el să fie.
Pentru că domnul Buican este și nu este ca noi.
Cristian Buican, pentru cine nu știe, este mocan. Pentru cei care nu au fost niciodată mocani, nici măcar pentru un sfârșit de săptămână, vreau să dau o definiție, aici. De fapt, încerc o definiție, pentru că un mocan nici nu poate fi definit. Eu m-am oferit, voluntar. O fac mai mult pentru aceia, care îl declară pe Buican terminat, se știu ei. Știu și eu câțiva, o mică galerie de trei, în ordinea de pe tricou: Pîrvulescu, Gutău și Rădulescu și aștept de la toți trei recompense, pentru că le merit.
Cu Gutău termin repede, pentru că el nu știe ce este ăla un mocan, dar înțelege noblețea cuvântului bucovinean. Măreția lui, spiritul cuvântului și ordinea, cu care vine, la pachet. Își asumă gloria de a fi din partea aia de lume, singura lui avere, de fapt. Care este în gena lui. Cu ea a răzbit în Râmnic și ne-a dăruit și nouă câteva felii din fibra strămoșilor săi. Care habar nu au ce e ăla un șogun.
Cu Pîrvulescu este cel mai greu, deoarece, dânsul se crede buricul pământului. Crede că poate spune orice și oricând, că poate fi coleg cu domnii Crișu Popescu și Liviu Popescu. Nu poate, ei sunt colegi, cu mine, știu, ei știu, dureros, ce e suta de lei. Ei au talent. Pîrvulescu poate să credă că îl poate bate pe Buican și că poate să îi ia locul, cu mica lui armată de vivandiere flocoase și nătăfleți, de tipul Radu Gruițoiu.
Deși tot țăran, la bază, ca și Gutău și Buican, elementul lor comun, Pîrvulescu își imaginează viața și primăria, ca pe o firmă controlată de inspectorii fiscali, cărora antreprenorul trebuie să le deschidă nasturii de la pantaloni. Și ce urmează. Amnezic și visător, Pîrvulescu uită cine l-a făcut pe el OM POLITIC, viceprimar și șef de organizație municipală. Că la un simplu strănut al unui mocan, toată istoria sa, zisă politică, poate fi strânsă cu o jumătate de făraș. Este surprinzător că un partid ca al Brătienilor își permite Luxul Pîrvulescu, când ar trebui să-i recomande, aici mă refer doar la ambițiile politice, nu la om, să-i explice efectele benefice ale ceaiului de tei sau, în caz de criză, al anxioliticelor. E acelați sindrom, al milionului de euro, căzut în cap, nu se știe de unde.
Iar cu domnul Rădulescu, tot de la Talpa Țării, dar crescut la orașul Rîmnicu Vâlcea, când acesta avea un cartier numit Satele Unite, explicația cuvântului mocan ar putea dura între 60 de minute și o oră. Nu, nu este o greșeală, doar pentru noi 60 de minue pot însemna o oră. Pentru domnul Rădulescu, e timp pierdut, el are de făcut drumuri.
Domnului Rădulescu, ca și celorlalți domni mai sus pomeniți, nimeni din lumea asta nu le poate explica faptul că unui adversar politic îi dai lovitura de grație, doar dacă ești politicos, elegant, superior. Dacă ești superior. Pentru domnul Rădulescu, care este îmbătat de propriile succese, care vorba aceea, este, ar fi necesară schimbarea oglinzii, în care își aranjează freza, pentru mult prea multele ode, închinate propriului chip. Domnia sa, merită să folosim aceste cuvinte, se uită doar în oglinda Împărătesei din basmul Albă ca Zăpada. Pacă îl și aud, Oglindă, oglinjoară…cine e cel mai tare din Țară? Cum să înțeleagă domnul Rădulescu, ce este acela un mocan? El vede, eventual, doar voturi de la mocani, care nu sunt oameni, doar cifre statistice. Care pot fi raportate, la partid.
Spun toate astea, pentru că și eu am avut privilegiul de a fi fost mocan. Nu am vrut, m-au repartizat cu forța, la Muntele Băișorii, în județul Cluj. Numai că eu, naivul de mine, spre deosebire de Buican, am fost mocan de duminică, pentru că fugeam la Cluj, în loc să stau în sat și să înțeleg de unde vin duritatea și frumusețea locuitorilor. El, Buican, este autentic. A fi mocan este o medalie cu care te naști. Mai importantă decât Steaua României, pe care ți-ar putea-o da un președinte român, oricare ar fi fost sau va fi el.
A fi mocan înseamnă a ști, din genă, să spui NU. Să știi fără să fi învățat sau de unde știi, să știi, pur și simplu. A fi mocan înseamnă a ști rostul zilei și al nopții, să te trezești, când răsare soarele, să știi când va ploua sau când trebuie să mergi la biserică. Să știi când să trăiești și când să mori. Să poți avea un timp al tău, o energie a ta, un calendar al muncii, din fiecare anotimp, o responsabilitate față de neamuri, pe care Buican o are, Doamne, cât o are!
A fi mocan este cea mai dură experiență a unui țăran, pe care minunații oameni de la câmpie, de tip Pîrvulescu, nici nu și-o pot imagina. Când mor, mocanii nu mor de tot, se duc să se odihnească în curțile din spate ale gospodăriilor lor și devin îngeri, pentru cei care le vor urma. Acolo, din mormintele din curte, ei continuă să conducă gospodăria. Așa va face și Buican, când va veni vremea, dar cu Partidul Liberal. Nu știu unde se va caza, că în spatele blocului, nu se poate amenaja un mormînt confortabil. Acolo, bucovineanul Gutău a făcut locuri de parcare, pentru locatari.
Dar Buican e încă viu și mai dă din coadă, deși ne amenință pe toți că nu se poate trăi din politică și că se va lăsa de meserie. Pentru el, e politica este o meserie.
Din mocani rămân doar poveștile, uneori, cuvintele atribuite lor, voit. Dacă recitiți cuvintele, presupuse ale lui Buican, o să vedeți și voi că ele sunt spuse de un băiat sau de o fată de la oraș, care gândește pervers. Buican nu gândește astfel, nu poate fi deplin pervers, perversitatea nu s-a născut la sat, ci, la oraș.
Buican este, poate, admit, puțin pervers, dar doar în strategiile lui politice și personale. De aceea, este un adversar de temut. El face, dar este incapabil să spună în cuvinte, ce face.
Buican e mocan. De fapt, doar atât am vrut să vă spun, dar m-am cam lungit, pentru că acum sunt nostalgic, după anii mei de stagiatură din munți,. Am trăit acolo, trei ani, într-un tărâm uimitor, care seamănă, izbitor, cu locul unde actualul secretar al Camerei Deputaților a văzut prima dată, Soarele. Primele imagini al lui vor rămâne tot mocanii, ca o tipăritură offset, cei asemenea lui, care nu pot fi uitați, niciodată. Prima iubire a lui Buican, da, asta este un mit.
În Țara Loviștei trăiesc numai mocani. Și de acolo vine Buican, nu de la București. Cei din Țara Loviștei vor fi de acord cu mine, sunt sigur.
Cândva, am scris despre Dinastia Căcărezelor. Cei din Vaideeni, nu au uitat, nici astăzi, după douăzeci de ani.
Nu îmi doresc ca domnul Cristian Buican să uite că este mocan.
Deși nu poți fi genial, decât o singură dată în viață, nu garantez ce poate ieși.
Silviu Popescu
