Am amânat apariția acestei cronici, nepermis de mult. Fără un motiv evident. Procrastinarea este un atribut al intelectualilor, știu, dar devine dramatică, în cazul capetelor încoronate, cum este cel al președintelui nostru. Eugen Neață mă surprinde, pentru că nu așteptam o nouă carte. Nu am fost amabil cu prima, iar acum regret. Aș fi putut fi mai prietenos cu autorul și cu opera lui. Dar cartea de care mă ocup astăzi merită, din plin, investiția mea. Și știu acum și de ce am amânat cronica. Pentru că, între timp, realitatea de la București, luptele dintre diferitele facțiuni ale serviciilor speciale, confirmă atât așteptarea mea, cât și conținutul cărții.
Scriu această cronică într-un loc binecuvântat, în insula Tinos, după ce am văzut puterea credinței, în formele ei extreme, cu bărbați și femei, care urcă pe coate și în genunchi (vezi foto) un deal abrupt, de 800 de metri, pentru a se închina la icoana Maicii Domnului, cea făcătoare de minuni. Este un gest extrem, ca și scrierea celei de-a doua cărți a lui Eugen Neață. Un strigăt, un avertisment, poleite într-o foiță de umor, transparentă. Tragică. Caricaturală și hiperealistă, în același timp.
Într-o notă, care chiar era necesară, autorul avertizează: “Această carte s-a scris singură, în pauzele dintre două rapoarte oficiale și o infinitate de absurzi solemni. Nu este un act de creație, ci o scurgere controlată de informații, din creierul unui om, care a refuzat să stea la poză în albumul de familie al Sistemului. Nu am pretenția de a face literatură, ci doar de a inventaria…”
Ba da, Eugen Neață face literatură, chiar dacă este un Monsieur Joudin a l’envers, care știe, dar nu vrea să recunoască. Ce este în cartea aceasta, care merita citită? Este miros de epoleți. Este spionaj, este sex, dar este și mult umor, crud, multă batjocură. Sunt profilate două tipuri de ofițeri, părți ale sistemului, ai cărui prizonieri suntem, de aproape o sută de ani. De fapt, el, sistemul, ideologia lui este personajul principal. Iar tot ce ne inspiră frică, tot ce ne face să nu mișcăm în front, să acceptăm acest sistem, cu tarele lui îngrozitoare, vine tot de la noi. Sunt remarcabile și absolut dramatizabile unele scene, precum aceea, când șeful Tribunalului încremenise la masă cu Generalul, șeful închipuit al conducerii statului. E vorba de statul român, unde Generalul este un prototip al securistului universal, pe care, noi, românii l-am inventat. Acest securist, căruia ne-am închinat și ne închinăm zilnic, de zeci de ani. Care ne fură nu numai libertatea, ci și viețile și ne obligă să ne închinăm la ei, ca la niște zei. E vina celui care dă sau a celui care cumpără?
Sunt multe de semnalat, în acest volum. Construcția personajelor, care presupune talent. Povestea, în sine, care pare o tăietură prin biografia autorului, dar care este mai mult decât atât. Autorul însuși, cândva, purtător de haină militară, este cuprins de un fel de delir, autoironic. Pare că fuge de o realitate cruntă, de care se dezice și pe care o zugrăvește cu mult umor și distanțare. E vorba de un întreg sistem de valori, înlocuit, de cei care în carte apar ca prototipurile unui sistem totalitar, care impune poporului teamă și respect, invocând siguranța națională.
În numele acestei siguranțe, sistemul operează cu ofițeri, cu operativi, care au reușit să confiște tot ce ține de societate. Care a pus spiritul cazon, înaintea valorilor democrației, care au înlocuit cam tot ce se putea înlocui, firescul, cu obediența profitabilă, cu lucrările serviciilor și ale oamenilor lui, care a decis, cu de la sine putere, cine și ce trebuie să facă în țară. Cu filozofia “sătrăițiamînteles”. Rezultatul este evident, o catastrofă socială, economică și culturală. O națiune schilodită. O țară ridiculizată, condusă de niste măscărici, în spatele cărora sunt tot ei. Este rețeta perfectă de distrugere, destructurare și de furt al bunurilor unui popor, în deplină complicitate cu omologii altor servicii de intelligence, ale altor națiuni.
Eugen Neață reușește să tragă acest semnal de alarmă. Dacă avem o țară prăbușită, este pentru că am admis ca generalii și cosminii să ne conducă. Neață însuși, apare ca personaj al cărții, îi joacă feste Generalului, ascunde genți diplomatice și fuge de înmatricularea în sistem. Volumul acesta* este remarcabil, sper ca Eugen Neață să continue să scrie. Mărturia lui este valoroasă. Are multe de spus, ar fi păcat să ne lipsească de literatură sa, de care pare să fugă. Eu nu mă pot opri să lipesc metaforele textului din carte, de imaginea oamenilor pe care i-am văzut la Tinos, care se târăsc pe coate și pe genunchi, 800 de metri, pe un deal, în speranța eliberării, a unei minuni, oricând posibile.
Silviu Popescu
*Operațiunea „Iapa de la SIE”
Logodnă cu mandat de aducere, Editura Neverland, 2026.
–
