Cella Serghi, o feministă de mare sensibilitate

750 0

Povestea scriitoarei Cella Serghi, trecută în nefiinţă săracă şi anonimă în 1992, la 85 de ani, este tristă şi, într-un fel, reprezentativă pentru mulţi alţi scriitori români de mare valoare dintre cele două războaie mondiale, care şi-au continuat cariera literară şi în timpul comunismului cu preţul unui oportunism politic mai mult sau mai puţin  vizibil şi în operă: Cezar Petrescu,  Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi , George Călinescu ş.a.

S-a născut la 4 noiembrie 1907, la Constanţa, într-o familie cu ascendenţă evreiască. În 1916, familia se refugiază, din cauza războiului, mai întâi la Brăila şi apoi la Bucureşti. Aici, Cella Serghi, al cărei nume era încă Cella Marcoff, urmează Facultatea de drept şi obţine licenţa în 1931. Practică vreo câţiva ani avocatura, dar prin 1933 este deja colaboratoare, sub pseudonimul Cella Marin, la ziare şi reviste precum Gazeta, Revista Fundaţiilor, Democraţia, cu cronici teatrale şi reportaje foarte apreciate  de cititori şi de lumea literară. Perioada aceasta este o etapă pregătitoare pentru ceea ce va urma, şi anume o intrare triumfală în lumea literară, sub pseudonimul definitiv de Cella Serghi. Serghi era prenumele bunicului ei, Serghi Marcoff.

Într-adevăr, în 1937 ea publică în prestigioasa publicaţie Revista Fundaţiilor un prim fragment din viitorul roman Pânza de păianjen, terminat încă din 1936 când fusese citit în manuscris de Mihail Sebastian. Despre geneza lui, Cella Serghi va face mărturii sensibile într-un interviu, aproape cincizeci de ani mai târziu: “Singură, în nopţile albe, în camera mobilată în care scriam neştiută de nimeni, mă uitam la caietele care s-au adunat, s-au decolorat, cu scoarţe galbene, cenuşii, albastre, şi mă întrebam dacă ar putea să se transforme într-o carte.”

Romanul a fost publicat în 1938. Mihail Sebastian notează în jurnalul său,  la data de 29 martie 1938: „A apărut cartea Cellei cu următoarea bandă: Scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian au recomandat editurii acest roman”.

Era un roman cu multe elemente autobiografice şi a fost întâmpinat cu multă căldură de critică şi de cititori. Dar, în acelaşi timp, un roman a cărui publicare a impus autoarei sacrificii personale – acceptate numai datorită devotamentului  faţă de propria-i vocaţie  scriitoricească: “Dacă n-aş fi sacrificat viaţa personală pentru cărţile pe care le-am scris, şi mă refer în primul rând la Pânza de păianjen, n-aş fi ajuns scriitoare. Pe când scriam cartea, eram măritată. Ştiam că soţul meu nu va accepta să public un roman în care elementele autobiografice erau evidente, iar rolul lui, ingrat. El era totuşi singurul meu sprijin material şi social. Şi cât de greu ajunsesem să am acest sprijin! Riscul despărţirii, inevitabil. L-am acceptat.”

Pânza de păianjen îi deschide larg porţile lumii literare şi Cella Serghi devine o obişnuită a cenaclului lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. Leagă multe prietenii literare şi este solicitată să colaboreze la mari reviste ale vremii, precum Viaţa Românească şi Revista Fundaţiilor. Publică numeroase proze scurte, care vor alcătui materia primă pentru cel de-al doilea roman important al Cellei Serghi, apărut în 1950 într-o primă versiune intitulată  Cad zidurile, reluat în 1965 cu alt titlu, Cartea Mironei şi, încă o dată, în 1972, într-o ediţie definitivă, sub titlul Mirona. Şi Mirona, ca şi Pânza de păianjen, a fost apreciat de  cititori pentru fineţea observaţiilor morale şi simplitatea elegantă a stilului.

S-a spus despre autoare că proza ei ar fi fost influenţată de Camil Petrescu. Ea a negat această influenţă, accentuând deosebirile, după opinia ei, esenţiale ca, de exemplu,  atenţia cu care s-a aplecat asupra copilăriei şi adolescenţei – subiecte cu totul absente în literatura lui Camil Petrescu. Ar fi putut adăuga, la aceste deosebiri şi componenta  feministă, sensibilă a subtextului romanelor sale.

Instaurarea comunismului a fost o mare neşansă pentru opera în curs de edificare a Cellei Serghi. Ea a preferat, spre deosebire de Hortensia Papadat-Bengescu, dar aidoma multor altor scriitori, precum cei amintiţi mai înainte, să scrie şi sub noul regim. Cântecul uzinei (1950) şi Cantemiriştii (1954),  fac parte din subprodusele proletcultiste ale vremii. Alte cărţi ca, de exemplu romanul Genţiane (1970) scrise după ieşirea literaturii române din conul de umbră proletcultist, şi volumul de amintiri Pe firul de păianjen al memoriei (1977) sunt mai fidele spiritului autoarei. Totuşi, în ansamblu, ea  nu a mai putut produce cărţi de valoarea celor două romane, care o plasaseră printre cele mai interesante scriitoare ale generaţiei ei.

Prin anii ‘80, Cella Serghi a contestat eticheta de scriitoare interbelică, afirmând că, afară de Pânza de păianjen, toate celelalte romane au fost publicate după război. Dar eticheta nu era totuşi fără acoperire.  Ce era mai valoros şi mai promiţător pentru literatura ei viitoare se afla în romanul de debut publicat în 1938, animat  de  suflul marii literaturi dintre cele două războaie. Cărţile sale de mai târziu au fost cântărite cu unitatea de măsură stabilită de acest roman remarcabil.

 

(Sursa: PAGINI românești)

Corina Enache

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *