CONTEMPORANII MEI (1)
Cel dintâi contemporan pe care-l invoc la acest festin ritual al cuvântului mărturisitor este profesorul meu de limba română, căruia-i datorez privilegiul de a-mi sublima devenirea în text.
Îl văd aievea pe Domnul profesor la catedră. Impunător şi totuşi accesibil, autoritar, dar nu distant, acceptând apropierea şi căutând comunicarea. Profesorul ne domina cu personalitatea sa, dar, paradoxal, aceasta nu ne inhiba, ci dimpotrivă, ne stimula. Vocaţia pedagogică şi cărturărească, dublată de erudiţia profesională, acumulată prin studii temeinice, îi conferea forţă de persuasiune, puterea de a lua în posesie spiritul, dascălul exercitând parcă o magie asupra auditoriului. Această măiestrie a comunicării constituia corolarul valoric al unui îndelungat travaliu pedagogic. Lecţiile lui deveneau adevărate prelegeri. S-a făcut mare caz, în epocă, de “morga olimpiană” a Profesorului, insinuându-se ideea unei poze deliberate. O interpretare superficială şi tendenţioasă. În realitate, această aură de prestanţă, această charismă făcea parte din personalitatea omului, era o expresie a culturii sale. Da, Profesorul era olimpian, pentru că era adversarul declarat al prostiei, mediocrităţii şi imposturii. Era olimpian, fiindcă dezavua apele călduţe ale diletantismului şi veleitarismului provincial, mentalităţile confinate, tânjind după aerul tare al înălţimilor spirituale. Era olimpian prin credinţa în valoare, prin aspiraţia către perfecţiune, prin vocaţia de preot al Limbii române. Profesorul nu preda, ci oficia, catedra fiind altarul său. Lecţia devenea un ritual. Discursul său avea, dincolo de retorică, substanţă. Seducea şi convingea deopotrivă. Un discurs elevat, de nivel academic, demn de cea mai înaltă catedră universitară. N-a avut parte de o asemenea catedră, deşi poseda toate valenţele pentru o strălucită carieră universitară. Profesorii mei de la Facultatea de Litere din Bucureşti, care îl cunoscuseră în tinereţea lor studioasă, îl evocau cu admiraţie şi preţuire. O undă din această afecţiune se revărsa şi asupra mea…
A fost să fie – profesorul Constantin Gibescu – al nostru, al vâlcenilor. Râmnicul a fost destinul (şi blestemul?) lui, atât de aproape de valea Topologului, al cărui fiu prestigios era. Poate că această pendulare între Argeş şi Olt explică, pe fondul unei zestre genetice, bivalenţa structurii sale interioare şi a manifestării comportamentale, îmbinând sobrietatea şi mentalitatea elaborată, constructivă a munteanului cu dezinvoltura, spontaneitatea şi ironia oltenească. Această plămadă dădea omului un farmec inefabil: dialogul cu Profesorul, nu numai în contexte didactice şi culturale, era, printr-un subtil dozaj între profunzime şi gratuitate, între grav şi ludic, o adevărată sărbătoare a spiritului. Personalitatea lui izvora dintr-o osmoză de clasicitate şi modernitate, care contura şi definea un stil inconfundabil, pregnant la catedră, dar vizibil şi în viaţa cotidiană: stilul Gibescu, rezultat din îngemănarea capacităţii cărturarului cu charisma omului.
Întreaga activitate didactică şi culturală a lui Constantin Gibescu a fost animată de cultul pentru ideal, ca paradigmă a destinului uman. Idealul era laitmotivul discursurilor rostite la întâlnirile promoţiilor de absolvenţi, în faţa unor oameni cu destine împlinite, dar pe care Profesorul îi proiecta din nou, ca pe adolescenţii de odinioară, în zarea de lumină a debutului în viaţă, îndemnându-i să lucreze încă la propria lor “casă spirituală”: “Ce înseamnă, însă, idealul? A tinde neîncetat spre perfecţiune, desăvârşire, realizare exemplară. Creştem şi trăim toată viaţa în umbra idealului pe care ni-l făurim fiecare. Idealul nu este o revelaţie, nu ne naştem cu el aşa cum ne naştem cu simţurile. El se învaţă, îl descoperim cu timpul, se formează în ambianţa socială. (…) Idealul nu vine de-a gata. Nu există nicio baghetă magică. Doar în mitologie, zeiţa Minerva ieşea, făcută gata, cu armură şi coif, din capul lui Jupiter. Edificarea idealului în fapte depinde de talentul, de cunoştinţele, de energia şi mai ales de hotărârea şi perseverenţa noastră. (…) Idealul realizat, adică succesul în viaţă este, după cum bine ştiţi, o luptă permanentă, dreaptă şi cinstită, o luptă cu viaţa, cu oamenii, cu prejudecăţile şi cu tine însuţi. A avea succes înseamnă să munceşti, să lupţi, să ai încredere în tine, în oameni. (…) Idealul realizat materializează voinţa de a învinge, cu o condiţie, însă, să luptăm cinstit. Nu poate fi acceptat succesul acelora care calcă în picioare mândria, onoarea, demnitatea, propria personalitate. Singurul preţ valabil [al succesului] este munca aceea acerbă şi dorinţa mereu vie de depăşire.(…) Şi închei rugându-vă să păstraţi credinţa în ideal şi în tinereţe. Şi veţi rămâne tineri atâta vreme cât veţi fi receptivi la tot ceea ce este frumos, bun şi mare. Veţi deveni bătrâni nu fiindcă aţi trăit un număr de ani. Veţi deveni bătrâni când veţi dezerta de la idealul dumneavoastră – ideal care ţine până la intrarea în nefiinţă.”
Discursul despre ideal, acest “cuvânt de învăţătură” cu valoare testamentară rămâne un text fundamental pentru opera Profesorului. Am rostit anume şi am subliniat cuvântul operă, pentru că este încă larg răspândită printre contemporani prejudecata că numai o operă scrisă, publicată ca atare, conferă unui cărturar personalitate în epocă şi dăinuire în posteritate. În ceea ce-l priveşte pe Constantin Gibescu, se manifestă printre urmaşi tendinţa de a-l recunoaşte drept doar un mare profesor şi atât. Pentru că, se spune, “nu are operă”…
E adevărat, Constantin Gibescu a publicat puţin. Dar cele câteva texte publicate sunt dense şi elevate, substanţiale şi expresive, mai toate fiind “variaţiuni” pe tema predilectă a autorului: crezul în ideal şi travaliul pentru împlinirea lui. Pledoaria sa pentru perfecţiune, pentru desăvârşire vizează, în mod expres, condiţia profesorului, asupra căruia autorul proiectează concepţia sa despre modelul exemplar de intelectual: “Profesorul care îşi neglijează propria capacitate, lipsind-o de aportul înnoirii, aprofundării şi întregirii ei, îşi autocondamnă valoarea personală la o timpurie uzură intelectuală şi morală. Obţinerea diplomei de profesor nu înseamnă «aranjarea unei situaţii» şi nu încheie, ci dimpotrivă, deschide calea străduinţelor îndreptate spre dobândirea unei ţinute model, ştiinţifice şi sociale. Nimeni nu se poate afirma şi impune decât prin valoarea sa”. Această pledoarie pentru înnoire, modernizare şi creativitate în munca didactică rămâne valabilă şi ar merita valorificată în reforma reală, de fond, nu de formă, a şcolii româneşti.
Publicistica lui Constantin Gibescu conţine pagini memorabile, precum acea “scrisoare unui debutant”, care se constituie într-o admirabilă lecţie despre poezie, din care citez doar un pasaj, revelator pentru modernitatea gândirii estetice a Profesorului: “Vreau să-ţi spun de la bun început că în poezie nimic nu este obligatoriu în afară doar de dorinţa ei necesară de a comunica şi de a se comunica. (…). Ca această comunicare să se realizeze în gest artistic, la un grad oarecare, trebuie să ai, înainte de toate, ceva de spus. Când nu procedezi aşa, fireşte că avem de-a face cu un minimum de informaţie banală şi vagă, cu o imitaţie epigonică şi o viaţă de împrumut. (…) Poezia este autoexprimare, conţinutul ei e inefabil, ca mod de cunoaştere metaforică a universului, are drept materie emoţiile, elanurile interioare ale omului, adică o altă realitate decât cea exterioară.”
Dar, mai intens şi mai penetrant decât prin scrierile publicate, Constantin Gibescu şi-a îndeplinit rolul de spiritus rector în lumea pedagogică şi culturală a Vâlcii celei de a doua jumătăţi a secolului XX printr-o operă orală, pe care a realizat-o în şcoală şi în afara şcolii, în exerciţiul didactic şi în demersul cultural. Discursul Profesorului, aparent un perpetuu monolog savant, un admirabil exerciţiu de retorică şi euristică, se convertea adeseori într-un dialog profitabil pentru partenerii interesaţi să asculte, să recepteze şi mai ales să înveţe. Învăţătura predată – formal şi informal – de Constantin Gibescu se constituie într-o meditaţie despre rostul şi sensul existenţial al intelectualului umanist, pentru care exercitarea meseriei este mai mult decât o profesiune, este o vocaţie şi chiar o misiune. Profesorul a cultivat-o şi a promovat-o cu fervoarea romantică din alt veac, cenzurată de luciditatea spiritului modern.
Opera orală a lui Constantin Gibescu, poate mai importantă decât aceea publicată, deşi mai vulnerabilă decât aceasta, are doar o existenţă virtuală, fiinţând în conştiinţa discipolilor săi. Este o moştenire imaterială, dar încorporată valoric în formarea şi devenirea multora dintre noi, rodind vocaţii, cariere şi opere, chiar opere scrise. Nouă, celor care ne considerăm eternii elevi ai Clasei Profesor Constantin Gibescu, ne revine datoria de a reconstitui opera orală a Profesorului, adică de a suplini ceea ce putea fi opera scrisă a Cărturarului. Demers ştiinţific, act cultural şi gest moral, “salvarea” învăţăturii Profesorului de “apa uitării” ar fi, mai ales, un exerciţiu de autocunoaştere.
Gheorghe DEACONU
„Curierul de Râmnic”, an. II, nr. 420, 24 martie 2008
