20 DE ÎNTREBĂRI – 20 DE RĂSPUNSURI
SMA: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să vă cunoască, ne puteți spune câteva lucruri despre dumneavoastră?
MA: Sunt născută în București, dar părinții mei s-au mutat în județul Vâlcea încă de când aveam mai puțin de un an. Din partea tatălui meu am origini grecești, un stră-stră-străbunic care a venit în România din insula Corfu, îl menționez tocmai pentru că de la el îmi vine numele de familie, un nume foarte întâlnit în Grecia, pe care, în schimb, mulți dintre români îl consideră ciudat sau chiar îl greșesc când îl pronunță prima dată. Aceste origini, deși mai îndepărtate, sunt foarte importante pentru mine, am o atracție deosebită față de Grecia și vechea cultură bizantină, o fascinație aproape ereditară, aș putea spune. Pe când trăia, bunicul meu (tatăl tatălui meu) obișnuia să-mi spună o mulțime de istorii din familia noastră, pe care le cunoștea în detaliu, cu fotografii și documente vechi, partea cea mai frumoasă e că știam că nu inventează niciodată nimic cum fac de multe ori bătrânii, dimpotrivă avea o memorie extraordinară, nu povestea ceva fără să aibă dovezi precise pentru ceea ce spunea, ci se comporta ca un veritabil istoric. De la el cred că am moștenit această pasiune pentru a-mi cunoaște și urma originile. El era cântăreț de muzică ușoară, când m-am născut încă avea spectacole și apărea la televizor, bunica mea, soția lui, era regizor de televiziune, muncea non-stop, era într-un stres continuu.
Tatăl meu nu a vrut să urmeze o carieră în lumea artistică, l-a pasionat medicina, apoi teologia, a devenit medic stomatolog, iar recent a fost hirotonit preot. Eu i-am urmat în cariera medicală, anul acesta am terminat facultatea de Medicină Dentară, la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, deși în liceu am fost la profil uman și m-am axat aproape în exclusivitate pe științele umaniste, am ajuns până și la olimpiada națională de limbă latină. Am cochetat cu multe idei de facultăți, de la drept până la istorie și filologie, ba chiar, la un moment dat, îmi trecea prin cap să mă fac actriță, colegii și profesorii îmi spuneau că am talent, mai ales pe comedie, cântam, îi făceam să râdă, îmi plăcea să am, ca să zic așa, un public. Îmi amintesc cum odată, prin clasa a IX-a sau a X-a, cred, am scris o mini piesă în două acte, în vers shakespearian, legată de doi colegi de clasă, comică desigur, bazată pe Romeo și Julieta. Nu știu cum a aflat dirigintele, cert e că a doua zi m-am trezit că mă pune s-o citesc în fața clasei. Râdea și el, râdeam și noi, râdeau până și colegii vizați în piesă. Aveam de pe atunci idei și impulsuri literare, dar nu mă luam cu totul în serios. Citeam mult și visam că poate într-o zi am să ajung un scriitor cu acte-n regulă, dar era mai mult un vis, nu știu cât eram de conștientă că scrisul va deveni o pasiune care să le facă pe celelalte să pălească în comparație. Apoi mi-am dat seama că nu vreau să mă fac nici jurist, nici profesor, nici să intru în lumea teatrului și m-am hotărât pentru medicină. Acolo, în mediul cel mai puțin probabil, mi-am descoperit adevărata vocație pentru scris, lucrurile s-au cristalizat în mintea mea, probabil, unde deja nu mai aveam toate aceste posibilități care să mă tenteze, odată ce m-am axat pe o direcție, mi-am dat seama și care este în mod real pasiunea mea.
SMA: Citindu-vă biografia mi-am dat seama că, în fața mea, am un scriitor cu o activitate literară complexă! De când pasiunea pentru scris? Este talent nativ sau moștenire de familie?
MA: Prima oară când am scris ceva aveam nouă ani. Era o poezie de Paște, în genul acelora care apar în revistele pentru copii. Nu știu cum și de unde mi-a venit mie ideea să scriu, dar am continuat, o perioadă, evident, am fost un fel de copycat, imitam stilul poeziilor de la școală, încercam să-l imit pe Eminescu, imitam diverse cântece pe care le auzeam, imitam balade populare, imitam (și eșuam în a imita) poezii satirice. Într-un cuvânt imitam tot ce mă atrăgea la vremea aceea.
Iubeam poezia, dar, culmea, în principiu, detestam cărțile. Ai mei m-au crescut cu o bibliotecă imensă în casă și, cum prindeau puțin timp liber, citeau cu voce tare ca să aud și eu. Am ascultat sute de astfel de „audiobook-uri” veritabile, cum, însă, lecturile lor erau în marea majoritate teologice, filozofice sau istorice trăiam cu impresia că așa sunt toate cărțile de oameni mari – destul de greoaie (bineînțeles nu aveam cum să le apreciez la vârsta aceea). La cealaltă extremă, cărțile pentru copii mi se păreau de-a dreptul stupide, nu aveau pentru mine niciun fel de tangență cu viața reală. Câteva basme dacă îmi plăceau – Harap-Alb, îmi amintesc, era o adevărată delectare când mi-l citea tata (și-l mai și interpreta foarte amuzant), îmi plăceau Amintirile lui Creangă, poveștile culese de Ispirescu. Cred că aveam de pe atunci o înclinație spre tragism și teme existențiale, poveștile mele preferate erau „Tinerețe fără bătrânețe”, care mă speria, dar de care nu mă mai săturam, și „Mica sirenă”, în varianta originală a lui Andersen în care ea până la urmă moare. Idealul în poezie era Luceafărul – din nou, același existențialism tragic. Altfel refuzam să citesc aproape orice. În consecință, mama mea era disperată. Fiind profesoară de română-engleză și, practic, adevăratul meu ghid în tot acest periplu literar, pentru ea era extrem de important să citesc și să-mi formez un gust pentru frumos. Mama are o cultură uriașă, cum puțini profesori au, iar în tinerețe scria versuri pe care, din motive personale, nu le-a publicat. De la ea moștenesc acest talent, dacă se poate vorbi totuși de moștenire, într-o chestiune care este per se un dar de la Dumnezeu. Însă, pot să spun cu siguranță că ea a fost primul meu cititor, primul meu critic (și încă unul lipsit de subiectivismul la care te puteai aștepta de la o mamă) și omul care m-a susținut cel mai mult în privința scrisului. Dar cum pe atunci nici nu voiam să aud de cărți, a trebuit să primesc la 11 ani un DVD de la nașii mei cu ecranizarea rusească a romanului Idiotul. Cu alte cuvinte Dostoievski mi-a schimbat viața, am văzut filmul de 10 ore dintr-o suflare, am vrut să citesc cartea, apoi am vrut să-i citesc toate cărțile și, de aici, restul e poveste. Citind am vrut să scriu și am scris, urmând acel mecanism paradoxal prin care cu cât citești mai mult, cu atât copiezi ceea ce citești mai puțin, cu atât îți creezi un stil propriu, mai bine definit, mai personal.
SMA: Povestiți-ne despre debutul literar!
MA: Am debutat recent, în 2020, după ce, în toți anii de facultate de până atunci, am strâns poem după poem. Mă frustra ideea că nu mai public odată, dar nici n-aveam curajul să iau, cum se zice, taurul de coarne. Aproape nimeni nu citise ceea ce scriam, în afară de părinții mei și încă vreo alte câteva persoane, nu am fost niciodată prea inspirată în chestiunile practice și, sinceră să fiu, habar n-aveam cum trebuie procedat. Nu avusesem tangență cu revistele literare, nu participasem la concursuri, nu publicasem niciodată niciun rând nicăieri și nici nu știam că așa se obișnuiește înainte de a debuta propriu-zis, dar eu deja voiam să apar cu o carte. A fost o conjunctură aproape miraculoasă, în sensul că, atunci când mă așteptam mai puțin, mi-au fost oferite pe tavă mijloacele de publicare. Tatăl meu scrisese și el o lucrare teologică și ne-am trezit amândoi luați pe sus și publicați. Lansarea de carte am avut-o la Librăria Sophia din București, o lansare pentru care eu nici nu eram cu adevărat pregătită. Și asta imediat după lock-down, când Sophia nu mai avusese niciun eveniment de cine știe când. Culmea, a fost un succes, dovadă că Cineva de acolo de sus ne purta de grijă.
SMA: Scriitorii sunt adesea asociați cu persoanele singuratice sau care trăiesc intens propria lor singurătate, fie ea în doi! Există vreun adevăr în această zicere?
MA: Sartre zicea undeva: „Dacă ești singur atunci când ești numai cu tine, înseamnă că ești într-o companie proastă”, iar altcineva (Iorga, mi se pare) avea o vorbă: „Omul este atât de liber pe câtă singurătate poate să suporte.” Scriitorii nu sunt obligatoriu niște singuratici iremediabili, niște sfincși sau mai știu eu ce, dar sunt oameni care, pe de o parte, încearcă să-și fie lor înșiși o companie mai bună atunci când sunt singuri și, deci, se apucă de scrisul care este cea mai încântătoare conversație posibilă cu sinele, iar, pe de altă parte, sunt niște oameni îngrozitor de ahtiați după libertate și atunci împing limitele acestei libertăți la maxim, împingând astfel și limitele singurătății. De fapt, ca orice alt artist, ei împing limitele sinelui, realizând o expansiune într-o altă lume, una bazată pe lumea lui Dumnezeu, dar pe care ei o creează, poate nu neapărat din instinctul pur de a crea, pe care numai El poate să-l aibă și să-l manifeste cu adevărat, cât din instinctul de a salva sau de a reface ceea ce s-a pierdut, ceea ce a fost distrus din lumea lui Dumnezeu. De a oferi un surogat cât mai fidel pentru frumusețea pierdută. Dostoievski, când a zis că „frumusețea va salva lumea”, nu folosea o figură de stil, nici nu făcea pe interesantul, ci vorbea din propria trăire concretă despre ceea ce simțea el însuși când „producea” frumusețe. Frumusețea pe care o creezi îți salvează lumea, ba poate chiar salvează lumea pentru tine, atunci când ea nu mai are niciun sens, și nu te îmbolnăvește de singurătate, ci te vindecă de ea. Este așa cum spunea Paler: „Cărțile se scriu în singurătate, însă împotriva ei.” Cred că actul creației este interpretat greșit ca un act de autoizolare și totul provine de la ideea falsă că Dumnezeu, marele Creator și „marele singuratic”, a creat lumea dintr-un soi de plictis existențial. Se uită însă cum, în Biblie, Dumnezeu înainte de a crea omul a ținut sfat și a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”. „Noastră” nefiind aici nici pluralul majestății, nici al modestiei. Iar eu pot spune că am experimentat pe propria piele scrisul ca o singurătate fizică deplină, dar care mă aducea într-o comuniune extraordinară cu cei despre care scriam și nu numai.
Și mai cred că scriitorii și-au câștigat această reputație de singuratici, nu fiindcă sunt singurii oameni singuri (toți oamenii sunt singuri de la un anumit punct încolo), ci fiindcă sunt singurii care își conștientizează cu adevărat singurătatea.
SMA: Ce ați simțit atunci când ați publicat prima carte? Ce sentimente v-au încercat?
MA: Năuceală, bucurie, speranță, ușurare. Cel mai mult cred că ușurare. Cred că o carte (și mai ales cea de debut) o publici în momentul când nu se mai poate altfel, când se publică ea singură. E ca un copil care a crescut de ajuns de mult, s-a făcut mare și, atunci, poți tu să te dai și peste cap, tot va pleca de acasă. Desigur, în cazul ăsta vrei să plece de acasă, dar ține de tine tot atât de mult pe cât ține și dacă o să plouă mâine sau nu. Rectific ce am zis mai devreme – nu ușurarea a fost sentimentul cel mai pregnant, ci recunoștința. Ieri aveai impresia că n-o să-ți mai apară cartea niciodată și azi intri în librărie și-ți vezi cartea pe raftul central, la noutăți, imposibil să o ratezi și chiar lângă ea, pe același raft, e un studiu de specialitate despre tipologia în condacele Sfântului Roman Melodul. Iar librarul ți-a citit cartea, i-a plăcut și, când aude că tu ai scris-o, vine și te ia în brațe. Atunci îți vine să iei o pauză de la viață, să te urci pe o stâncă în vârful muntelui și să strigi: „Doamne, ce-am făcut ca să merit asta?” Apoi îți dai seama că tu n-ai făcut nimic și nici n-ai fi putut să meriți așa ceva, a meritat Dumnezeu pentru tine.
SMA: Aveți un loc anume unde vă așterneți gândurile?
MA: Am un scris urât și dezordonat, în plus scrisul de mână presupune să stai la o masă, să ai o hârtie, un pix la îndemână. Motiv pentru care aproape tot ceea ce scriu în versuri scriu pe telefon, iar pentru proză sau eseuri laptopul e baza. Trebuie să recunosc, sufăr de lenea generației mele de a scrie de mână, dar adevărul este că așa, scriind direct pe un suport digital, se reduce enorm din munca de redactare de după aceea, care ar putea dura ore și zile întregi. Plus tăieturile și ștersăturile pe care le presupune proza ar fi imposibil de făcut pe un caiet fără să simt că-mi pierd mințile. Ca loc în ceea ce privește spațiul, contextul propriu-zis în care mă aflu atunci când scriu, am darul de a-mi alege uneori cele mai nepotrivite momente. Compun pe stradă și când am treburi importante de făcut, mă apucă noaptea după ce m-am culcat și din cauza asta stau trează până la 5-6 dimineața sau mă trezesc în toiul nopții cu intenția de a mă întoarce pe partea cealaltă și a dormi mai departe, dar vine, te miri de unde, vreo idee și mai dormi dacă poți. Cel mai frustrant e când ai o idee, o rumegi în minte, dar n-ai posibilitatea s-o treci pe curat fiindcă faci ceva în timpul ăsta, ceva ce nu suportă nici pauză, nici amânare. Atunci deja devine un exercițiu de memorie, tu ți-ai isprăvit poate textul, dar lucrezi și, în timpul ăsta, îl repeți de o sută de mii de ori în cap, să fii sigur că nu-l uiți până te poți așeza ca să-l notezi. Cu poezia clasică mai e cum mai e, dar ce te faci dacă te-a luat valul și ai scris deja 2-3 pagini de rimă albă, sau paragrafe pentru un roman?
SMA: Până la momentul interviului câte volume aveți tipărite?
MA: Tipărit și editat este numai volumul meu de debut, „Umbră · Sonete în largul mării”, un volum în două părți, cu peste 100 de poeme, în vers clasic și vers alb, având ca teme principale moartea, religia, dragostea, istoria, arta poetică, cu elemente de metaliteratură.
SMA: În afară de scris, legat tot de literatură, mai faceți și altceva? Considerați scrisul o meserie din care se pot câștiga bani?
MA: Lucrez de doi ani și ca editor, ca redactor, fac corecturi, realizez coperți, traduceri. Sigur, pentru unii scriitori poate să fie și o meserie, dar nu prea mă văd ajunsă în această postură. Am observat oricum că majoritatea scriitorilor, chiar mulți dintre cei cunoscuți, au și o meserie propriu-zisă din care își câștigă existența. În România se citește puțin, așa că asta nu e o surpriză. Eu una nici nu am simțul acela practic care să mă ajute să mă ocup corespunzător de partea de marketing.
SMA: La care editură v-ați tipărit cărțile și de ce o considerați preferata dumneavoastră?
MA: Mi-am tipărit cartea la Editura Mariam, o editură nou înființată, unde și lucrez de altfel. Îmi place faptul că am avut posibilitatea să-mi redactez singură cartea, să-mi creez coperta, practic am avut libertatea de a fi autorul cărții mele din toate punctele de vedere, nu doar din cel al conținutului. Felul cum arată o carte pe dinafară, trebuie obligatoriu să continue povestea de dinăuntru, ce spun acum e o banalitate, dar am văzut în multe cazuri cărți al căror conținut n-avea nicio legătură cu ce se vedea la exterior, coperta și modul de prezentare făcându-le un deserviciu grozav.
SMA: Participați la evenimente sau cenacluri literare? Sunteți membru al vreunei asociații sau uniuni de creație din România sau din afara țării?
MA: Fac parte din Cenaclul literar „Pavel Dan” din Timișoara, aflat sub îndrumarea domnului scriitor Eugen Bunaru. Încet, încet învăț să interacționez cu lumea literară și, cu pași mici, să iau tot mai mult parte la ea.
SMA: Se scrie mult și lucrul acesta îl cunoașteți și dumneavoastră! Există piață de desfacere în România? Cărui segment de public vă adresați?
MA: Se scrie mult, dar, așa cum am spus mai devreme, se citește puțin. În orice caz și ce se citește, de multe ori, nu e ce trebuie. Programa școlară este un fiasco, nu ai cum să-i determini pe tineri să facă din lectură o pasiune doar cu Baltagul sau Moromeții, cărți care, oricât de important rol ar juca în istoria literaturii române, n-au nicio legătură cu adolescentul de azi. De ce nu se studiază pe lângă ele și un Paler, de exemplu, sau alte cărți care tratează teme actuale, de filozofie reală și etern valabilă? Iar faptul că literatura universală lipsește din programa școlară cu desăvârșire creează probabil cea mai serioasă lacună în cultură pe care o întreține școala. E inadmisibil, de pildă, să vorbești de modernism la Blaga, fără să-i menționezi măcar pe T.S. Eliot sau Ezra Pound. La orele de muzică și desen, în loc să-i chinuiești pe copii cu cântatul și mâzgălitul (nu toți sunt în stare să deseneze, nici toți nu au voce și nici nu le va afecta în vreun fel existența dacă nu-și vor dezvolta niciodată aceste abilități) ca apoi să le dai oricum pe bandă 10, făcând din cele două ore doar un alt fel de a pierde timpul, ce i-ar costa pe profesori să le ofere cunoștințe reale despre istoria muzicii și a artei, subiecte care, predate cum trebuie, pot fi cu adevărat fascinante. Această stare de fapt creează un public complet necultivat și lipsit de orice dorință de a se cultiva, care, dacă mai citește totuși ceva, se orientează de obicei spre o literatură, așa numit, mizerabilistă, cu un shock value, cum îl numesc americanii, cât mai mare, ceva care să semene cât mai puțin cu literatura „irelevantă” din școală. Este o contrareacție care îi aruncă pe tot mai mulți în brațele pseudoliteraturii.
De aceea nici nu cred că pot vorbi despre vreun segment de public căruia mă adresez. Când scriu, scriu în primul rând pentru mine, scriu numai ceea ce aș vrea eu însămi să citesc, nu încerc să fiu în pas cu vreo modă sau vreun curent literar anume. Cred că marii scriitori nu au aparținut curentelor, chiar dacă așa învățăm la școală, nu-i poți lipi, spre exemplu, lui Sorescu pe frunte eticheta postmodernismului când el a scris mai multe sonete decât însuși Shakespeare, cum nici despre Shakespeare până acum nu se poate spune cu certitudine dacă a fost un clasic, un romantic sau un existențialist, mai înainte ca aceste categorii să existe măcar. Marii scriitori cel mult au inventat curente, le-au prezidat, dar niciodată nu s-au lăsat circumscriși de ele, le-au transcens întotdeauna. Testul suprem al artei nu este priza la public, ci testul timpului, arta care rămâne e, prin excelență, arta atemporală. Tocmai de aceea consider că a scrie încercând să am în vedere vreun public anume ar fi o greșeală, literatura nu este industrie ca să funcționeze pe un sistem de tip cerere-ofertă. Publicul sunt eu, dacă am bucuria să mai descopăr și pe altcineva pe care îl interesează aceleași lucruri, atunci iau asta ca pe un bonus, iar satisfacția mea este și mai mare. Nu mă jenez să folosesc în textele mele referințe istorice și culturale complexe, chiar dacă sunt conștientă din start că poate mulți cititori le vor găsi anevoioase sau nu vor înțelege aluziile mele literare, jocurile de cuvinte, mesajul, faptul acesta nu prea are importanță. Dimpotrivă, cu atât mai mare este valoarea cititorului care mă citește cu adevărat.
SMA: Sunteți o scriitoare consacrată! Unde vă pot găsi cititorii activitatea literară și de unde vă pot cumpăra cărțile?
MA: Cartea mea se găsește la vânzare pe site-ul editurii Mariam (edituramariam.ro), la Librăriile Sophia (online și fizic), pe Emag, pe carteortodoxă.ro.
SMA: Este scrisul o formă de eliberare emoțională a sufletului? Vă simțiți împlinită la finalul oricărui manuscris?
MA: Nu știu dacă împlinită e cuvântul. Fiindcă dacă ar fi, atunci n-ar exista nevoia de a trece aproape imediat la altceva, de a scrie încă ceva. Ceea ce simt, în schimb, că îmi oferă orice poem terminat, orice text complet, e o libertate extraordinară. Nu știu dacă așa e și pentru alții, dar bănuiesc că acesta e motivul pentru care scrisul creează așa o dependență. Altfel nu s-ar justifica de ce atâția oameni se înhamă la un asemenea jug – orice s-ar spune a scrie este și rămâne o chestiune laborioasă. E deopotrivă o senzație de eliberare, dar și o extenuare, însă o extenuare de tip catharsis, cum explica Aristotel, doar că una infinit mai puternică decât atunci când te expui la arta altcuiva.
SMA: Cum vă alegeți temele sau ele vă aleg pe dumneavoastră?
MA: În general, am tendința de a scrie despre lucrurile care mă interesează în momentul respectiv. Am avut diverse „faze” în care mă obseda o anumită tematică, se poate vedea asta în cartea mea, Umbră, în care tratez ideea morții sub o mulțime de aspecte. Cred că asta s-a datorat în special faptului că eram în anii preclinici la medicină, când învățam anatomia pe cadavre umane și făceam stagii prin spitale, la oameni foarte bătrâni și grav bolnavi. Genul acesta de experiențe n-aș spune că m-au lovit sau marcat, având în vedere că nu le-am resimțit ca pe un șoc existențial, dar s-au infiltrat în mine și au refulat în scris. În ultimii 2-3 ani ceea ce scriu s-a „înseninat” enorm, mi-am descoperit pasiunea pentru istoria Bizanțului, lucru care va fi evident în următoarele mele proiecte. Ca să rezum, n-aș spune că îmi aleg eu temele sau că mă aleg ele, ci, mai degrabă, viața le alege pentru mine.
SMA: V-a trecut prin minte, vreodată, să renunțați la scris? Și dacă da, ce v-ar fi determinat?
MA: Ca să te lași de scris cred că e ca și cum te-ai lăsa de alcool sau țigări. Sau mai rău, ca și cum ai rupe o parte din tine. Nu te lași de la a avea o mână sau un picior, în cel mai rău caz ți se întâmplă un accident și (Doamne ferește!) le pierzi.
SMA: Considerați necesar introducerea în manualele de literatură a poeziei și prozei contemporane?
MA: Nu este numai o măsură necesară, ci și obligatorie. Poate numai așa ar mai fi salvați adolescenții de la plictisul de zile mari pe care li-l inspiră literatura, plictis care îi urmărește după aceea toată viața. Dar, pe de altă parte, tot ar fi degeaba dacă această introducere ar viza numai ce se scrie la ora actuală în România. Orizontul elevilor trebuie să se extindă până la literatura întregii lumi, din toate timpurile. Ce-am putea să discutăm în mod real despre arta contemporană dacă n-avem cea mai vagă idee despre ce o deosebește și ce o aduce la un numitor comun cu arta de acum o sută, două sute de ani și tot așa până la Antichitate?
SMA: Ce mesaj aveți pentru tinerele talente?
MA: Să nu se teamă să scrie altfel decât restul lumii. Și să citească. Asta ar trebui să se înțeleagă de la sine, dar, din păcate cunosc cazuri de talente leneșe cărora le pasă doar de scrisul în sine, nu și de antrenamentul pe care îl presupune. Cunosc tineri scriitori pentru care istoria literaturii începe, în cel mai bun caz, abia cu Nichita Stănescu. Tineri care citesc, citesc mult, dar într-un mod cu totul dezrădăcinat, care nu și-au făcut niciodată timp să-l studieze pe Shakespeare sau Petrarca, tineri care cred că scriu și vor să scrie în cel mai pur stil modernist, dar care n-au citit un rând din adevărații moderni ca Pamuk sau Borges. Trebuie să citească întâi ca să știe cum și-ar dori să scrie, ca să nu riște să emită niște clișee. Altfel va rezulta și foarte multă literatură neșlefuită, literatură clădită pe aer, o literatură exclusiv a sentimentului pe care, nici chiar în poezia pură, nu te poți baza până la capăt. Chiar dacă talentul există și este suficient de puternic încât să mascheze golurile în cultură, cu timpul se creează tot mai mult o artă fără cultură, o artă în afara culturii care nu poate rezista nici timpului, pentru a crea scriitorul de legendă, și nici măcar sie înseși nu-și poate supraviețui, ca un șarpe care își mănâncă singur coada. Scriitorul are o datorie față de sine, aceea de a nu se limita la a scrie pentru că e talentat sau pentru că „așa simte”, el trebuie să se cultive în paralel cât poate în toate domeniile adiacente literaturii – în teologie și istoria religiilor, în istorie și mitologie, în toată arta de până la el. Scriitorul vorbește despre viață, iar viața include totul, ca urmare, trebuie să aibă prin definiție vocația de polimat.
SMA: Ce proiecte de viitor aveți?
MA: Partea de „Sonete în largul mării”, care avea în formula de bază numai 36 de sonete în stil petrarchan, este încă în lucru, îmi doresc să o reeditez într-un volum de sine stătător, cu peste 100 de sonete. În paralel lucrez la un volum de rimă albă și doresc să mă apuc în sfârșit de scrierea unor romane pentru care adun material și compun texte de câțiva ani buni. Proiectele pe care le am în vedere, dacă ar trebui să le definesc în linii mari, se înscriu în literatura de tip realism magic, metaliteratură și proză istorică.
SMA: Perioada tumultuoasă prin care trecem v-a afectat în vreun fel activitatea literară și dacă da, în sensul pozitiv sau negativ?
MA: În lockdown am avut incomparabil mai mult timp. Știu că sună egoist, dar, probabil că dacă nu ar fi existat această perioadă, debutul meu literar s-ar fi amânat destul de mult. Deși cartea în sine era aproape gata, în contextul în care mă duceam la cursuri mi-ar fi fost incomparabil mai greu să mă ocup de tot ce presupune publicarea chiar și a unei cărți finalizate. Presiunea din jur a avut și ea rostul ei, știu că m-a schimbat și orice lucru care îl schimbă pe scriitor schimbă și ceea ce scrie (sper eu că e o schimbare în bine). Și se mai întâmplă ceva – când lumea din jur pare să-și îngusteze perspectivele, să se urâțească, atunci te refugiezi și mai mult în scris, scrisul devine o veritabilă cetate de scăpare. Este așa cum spuneam mai sus, când îl citam pe Dostoievski, frumusețea, în astfel de contexte, îți salvează literalmente lumea.
SMA: La final de interviu, vă rog, lăsați un gând pentru cititori!
MA: Nu vă descurajați oricât de mult întuneric s-ar vedea la orizont. Există lumină, lumina despre care spunea Evanghelistul Ioan că „întunericul n-a putut să o cuprindă” – chiar și atunci când nu se vede, o eclipsă nu are puterea să anuleze soarele. Doar îl ascunde pentru o vreme. Există lumină și, mai presus de toate, există frumusețe.
Vă mulțumesc și vă doresc, mult succes!
Sibiana Mirela Antoche,
jurnalist, membru U.Z.P.R.
