Interviu cu Elena Otilia (născută la 5 iulie 1978, la Râmnicu Vâlcea): ”Memoria nu este un muzeu rece, ci o flacără care cere prezență și asumare. De aceea am ales expoziția de pictură concomitent cu lansarea cărții. Imaginea fixează ceea ce cuvântul doar sugerează”
”Memoria nu e doar o poveste a trecutului, ci un fir fragil care ne leagă de viață”, ”Cârligul nu era doar o bucată de oțel, era simbolul unei lumi care își pierduse sufletul”, ”memoria nu este un muzeu ci o flacără”, ”Rugăciunea nu salvează trupul, dar uneori salvează mintea” sunt doar câteva dintre crâmpeiele din cartea ”Cârligul. Răni, mărturii și alte povești”, editura Jolie Arte 2025, scrisă de Elena Otilia, scriitoare originară din Râmnicu Vâlcea.
Un volum văzut ca ”un act de memorie și o datorie de suflet”, o obligație de a face loc memoriei pentru o lume pierdută și o frumoasă pastisă a unui București evreiesc văzut ca acasă, un loc unde personajele și-au trăit existența frumoasă până la conturarea unui univers antisemit, culminând cu tragicul Pogrom de la București.
- Cartea a început cu un vis ca în Vechiul Testament unde Dumnezeul Savaot alegea visul ca să-și facă cunoscută voia. Cum ai ajuns la acest vis?
În tradiția Vechiului Testament, visul este limbajul prin care transcendentul atinge concretul. Nu am căutat visul, el m-a căutat pe mine. Totul a început cu acel vis straniu în care eram soția unui evreu vânat în timpul Pogromului din 1941.
Pentru mine, acel vis a fost o formă de responsabilitate. Nu l-am interpretat mistic, ci etic. Am simțit că memoria nu mai are timp să aștepte. Și atunci am început să caut în arhive, să scormonesc istoria, să adun mărturii nespuse vreodată și să le dau glas.
2. Mi-a plăcut când am citit ”Primele umbre, semnale ale urii, nu au venit cu soldați. Au venit cu priviri”. În privire vedem adevărul prin știința iridologiei. Generațiile actuale cum pot vedea mai bine chipul trecutului? Alegerea inspirată a unei expoziții de pictură concomitent cu lansarea cărții a avut în vedere acest aspect?
Când am scris că primele umbre au venit cu priviri, m-am gândit la felul în care ura începe aproape invizibil. Nu cu arme, ci cu distanță. Generațiile actuale pot vedea mai bine chipul trecutului dacă învață să privească atent, fără grabă, fără ironie, fără superficialitate.
Memoria nu este un muzeu rece, ci o flacără care cere prezență și asumare. De aceea am ales expoziția de pictură concomitent cu lansarea cărții. Imaginea fixează ceea ce cuvântul doar sugerează.
Privirea poate deveni un act de cunoaștere, dar și un act de reparare. Când privești un portret dintr-o lume dispărută sau un simbol al torturii, cum este cârligul din abator, nu mai poți rămâne neutru.
3. Aș vrea să-mi povestești despre Bucureștiul din carte și Bucureștiul din prezent. Cum ai ajuns la expresia ”exilul alb”? Cum vezi Bucureștiul din prisma istoriei sale ? Mi-au plăcut foarte mult expresiile:
”Bucureștiul a fost o casa cu scârțâitul de tramvaie cu oamenii grabiți un oraș al umbrelor, în care fiecare casă evreiască se transformase într-o temniță invizibilă”
”Bucureștiul acelor zile nu mai oferea miracole, doar frică, văduvie și o liniște apăsătoare, ca o lespede pentru suflet”
”Bucureștiul anilor 1930 era o metropolă efervescentă în același timp occidentală și balcanică. Tramvaiele trase de cai fuseseră înlocuite cu vehicule electrice, iar pe bulevardele centrale, vitrinele magazinelor scriau în 3 limbi: română, franceză și idiș. O lume între optimism și luciditate”
Bucureștiul din carte este un oraș al contrastelor. Un oraș care respira modernitate și, în același timp, purta în el fisuri adânci. În anii 1930 era o metropolă vie, cu tramvaie electrice, cafenele și vitrine în mai multe limbi, un spațiu în care identitățile coexistau firesc. Apoi, treptat, acel oraș s-a închis. Casele evreiești au devenit spații ale fricii, iar străzile au început să șoptească altceva decât promisiunea unei conviețuiri armonioase.
Expresia “exilul alb” a venit din ideea unei forme de exil fără plecare fizică. Oamenii rămâneau în propriile case, dar erau excluși simbolic, marginalizați, izolați. Nu era un exil cu granițe geografice, ci unul interior, social, tăcut.
Bucureștiul de azi poartă straturi peste straturi. Dacă îl privești doar arhitectural, vezi clădiri. Dacă îl privești istoric, vezi traume, renașteri, uitări și reveniri. Orașul nu e doar infrastructură, este memorie sedimentată.
Cred că Bucureștiul nu și-a pierdut memoria, dar uneori și-a pierdut răbdarea de a o asculta. Sub asfaltul grăbit al prezentului există încă urmele pașilor de atunci. Istoria lui nu este doar o succesiune de evenimente, ci o conștiință care ne privește înapoi. Depinde de noi dacă alegem să o vedem.
4.”Baletul, dansul devenise o armă mută, un gest de rezistență împotriva realității care se strîngea în jurul lor ca un corset de sârmă”. Ce rol mai are arta în prezent din perspectiva conservării memoriei?
Arta rămâne un gest de rezistență. Pentru personajul meu, baletul era o armă mută, pentru că dansul nu putea fi interzis şi în interiorul sufletului. Astăzi, arta are aceeași forță. Nu schimbă imediat realitatea socio-politică, dar schimbă conștiința. Iar conștiința, în timp, poate schimba lumea.
Arta păstrează memoria vie prin emoție. Ea transformă trecutul din simplă informație în experiență interioară. Când citești, când privești un tablou, când asculți o muzică inspirată din acea lume, devii martor. Iar martorul nu mai poate spune că nu a știut.
Într-o epocă a vitezei și a uitării rapide, arta încetinește timpul și ne obligă să rămânem. Iar a rămâne, chiar și pentru câteva clipe, în fața unei istorii dureroase, este deja un act de responsabilitate.
Continuarea interviului aici: https://bucurestiivechisinoi.
