Tudor Vlădescu transmite din Singapore
Anul trecut am fost la vernisajul unei expoziții de pictură din București. Era o colecție de acuarele și picturi în ulei cu detalii ale unor clădiri care au fost demolate. Cu puțin timp înainte fusesem la alt vernisaj al unei expoziții de fotografii și documente dedicate specific cartierului Uranus, pe locul căreia se află acum Casa Poporului. În ambele situații, cei care au vorbit s-au limitat la deplângerea pierderilor unor clădiri de patrimoniu și la observații legate de ritmul de viață actual, care nu permite momente de tihnă care ne-ar da voie să admirăm clădirile care încă sunt în picioare. Adică trăim un moment de criză psiho-estetică. Nu s-a propus nici o soluție, fie ea legată de vreo renaștere a stilurilor arhitecturale mai vechi de o sută de ani în construcțiile noi, fie de vreo campanie de promovare și renovare a clădirilor de patrimoniu, care să devină nu doar atracții turistice, ci centre de activitate comunitară. Cu alte cuvinte, s-a consemnat un deces și s-a scris un ferpar.
Pe drum spre Singapore am trecut prin Varșovia, unde cartiere întregi au fost refăcute după război după fotografii și desene de epocă. Un patrimoniu reconstruit, fără pretenția originalității, funcțional. În Singapore, cartierul în care locuiesc nu mai păstrează nici o clădire din cele care au existat înainte de anii șaptezeci. Templul hindus a fost și el reconstruit, iar colegiul Saint Andrew la fel, însă pe locul fostelor case de bambus ridicate pe piloni, care deveneau locuințe lacustre când ploua mai puternic, acum stau blocuri HDB și clădiri de condominium. O scriitoare care a revenit în Singapore după o perioadă de rezidență în Anglia s-a hotărât acum câțiva ani să își publice memoriile legate de viața de dinainte de aceste schimbări. Nostalgie? Evident! Dar chiar fără să o spună direct, Josephine Chia propunea nu doar o soluție de recuperare a patrimoniului arhitectural pierdut, ci o soluție de recuperare a unui stil de viață pierdut, chiar dacă nu în toate aspectele lui, ci doar cele legate de o existență la relanti, care să permită prețioasa tihnă de care rar avem parte în ziua de azi.
Cărțile despre viața la țară din Potong Pasir, care deși este acum un cartier central în Singapore, în anii șaptezeci era un sat, se apropie foarte mult de poveștile mamei mele din aceeași perioadă dintr-un sat veritabil, atunci și acum, din județul Vâlcea: viața în comunitate fără garduri care să împiedice prieteniile, grija față de amimalele domestice, bucuria existenței cu puțin din fiecare, cititul la lampă sau la un singur bec în toată casa, spălatul la cișmea sau la râu. Dar chiar și la lansările de carte ale cărților lui Josephine Chia, o idee ieșea în evidență, anume că deși locurile s-au schimbat dincolo de orice posibilitate de a mai recunoaște fostul sat, oamenii au aceleași nevoi de comunicare, de afectivitate și de tihnă, pe care și le pot identifica și, odată conștientizate, valorifica, fiecare în felul lui.
Comparația între Potong Pasir și Mateești nu poate ieși din axa a două coordonate foarte clare: anii șaizeci ai secolului trecut și punctul de vedere al unei fetițe la vârsta pre-adolescenței. Singapore a fost un port liber al Imperiului Britanic de la începutul secolului al XIX-lea până în perioada copilăriei lui Josephine Chia și a mamei mele. Regulamentele referitoare la construcțiile urbane au fost mereu foarte stricte aici, mai ales în zona centrală. De exemplu, casele de zid cu un etaj care aveau la pater magazine sau restaurante erau obligate să rezerve un spațiu de circulație de un metru jumătate chiar la intrare, care trebuia să fie acoperit pe toată deschiderea spre stradă în așa fel încât trecătorii să se poată adăposti de ploaie sau de caniculă fără a se opri din drum. În Mateești locurile de adăpost deschise tuturor existau pentru că pe vremuri, adică până la sfârșitul secolului trecut, mulți gospodari construiau din proprie inițiativă adăposturi în jurul fântânilor aflate pe pământul lor, dar lângă stradă. Aproape toate au fost închise sau lăsate în paragină în ultimii douăzeci de ani.
Legile și regulentele nu sunt asociate patrimoniului în mod obișnuit. De altfel, ele s-ar poziționa chiar la polul opus, dacă înțelegem patrimoniul ca un obiect sau fenomen artistic ce reprezintă bunul gust, pofta de viață și libertatea de creație a celor de dinaintea noastră. Legile și regulamentele sunt, dimpotrivă, forme de sacrificare a libertății personale în beneficiul unei fluidizări a existenței în comunitate. Cu toate astea, vechile regulamente britanice au devenit patrimoniu prin refolosirea lor în planul urbanistic de după 1965, când Singapore a devenit independent. De atunci s-au construit două tipuri de clădiri cu mai mulți proprietari: blocurile HDB și condominium. Cele dintâi au fost rezervate exclusiv singaporezilor, care beneficiau și încă mai beneficiază de subvenții pentru a cumpăra un apartament acolo. Aceste HDB au de regulă un parter deschis, dar deși între coloanele de rezistență ale clădirii mai există magazine sau restaurante, uneori chiar și grădinițe sau cabinete medicale, de obicei acolo sunt așezate bănci și mese sau pur și simplu sunt lăsate ca spații de trecere. Inițial, aceste clădiri au fost concepute după principiile de relocare a populației defavorizate de tipul blocurilor New Deal ale președintelui american Roosevelt din anii treizeci și ale Housing Act al urmașului său Eisenhower. Deși administrația britanică începuse construirea primelor blocuri pentru săraci imediat după Primul Război Mondial, fără mare amploare însă, ministerul singaporez a adaptat locuințele în comun stilului de viață local. Blocurile HDB sunt acum locuințe mai ales pentru clasa de mijloc și cei condominiumurile, care au propriile grădini, piscine și parcări, ca și casele particulare, unde trăiesc cei mai înstăriți, adăpostesc doar un sfert din populația orașului, marea majoritate locuind în aceste construcții de mari dimensiuni, fără a se apropia de cele gigantice din Hong Kong, adevărate mini-orașe în blocuri cu zeci de etaje și zeci de scări, dar lipsite de parterul liber al blocurilor singaporeze.
Un principiu al antropologiei culturale indică atenție mărită în comparațiile dintre fenomene culturale aparent similare din spații culturale diferite. Niciunde nu este mai indicată aplicarea lui decât în comparația dintre blocurile socialiste din Europa de Est și blocurile HDB, prescurare a Housing Development Board sau Ministerul Dezvoltării Urbane din Singapore. Deși ideea de bază, anume mutarea populației rurale sau de periferie urbană în clădiri de mari dimensiuni, cu instalații și administrație comună, ar părea similară, în Singapore s-au păstrat elemente de arhitectură care țin de existența rurală. Această continuitate a făcut ca șocul trecerii de la un spațiu relativ privat din casele tradiționale din Singapore, de obicei construite pe stâlpi, deschise accesului comunității și înconjurate de grădini, la blocuri HDB, care au păstrat schițele aceluiași tip de comportament, să nu fie la fel de brutal cum a fost cel resimțit de cei ce se trezeau mutați din case cu curte în cartiere-dormitor din statele socialiste. Mai mult, o formă singaporeză de organizare a spațiului de acces comun, anume centrele de mici restaurante tradiționale, numite hawker centre, au fost preluate de noile blocuri HDB și au rămas la fel de importante chiar și după apariția rețelelor fast-food sau a restaurantelor de lux din anii optzeci.
Dacă ultimele case de patrimoniu din vechiul Singapore au fost trecute pe liste care interzic proprietarilor să le dărâme sau să le lase în patagină, cele care nu se află pe aceste liste își numără zilele înainte de a fi demolate. Când m-am mutat în Potong Pasir acum zece ani, o parte a străzii pe care locuiam era ocupată de două clădiri coloniale britanice, iar pe cealaltă se construiau două condominium, adică variante de lux ale HDB. Cum toate clădirile din Singapore sunt înconjurate de gazon, flori sau copaci, de la nivelul străzii contrastul nu era prea puternic. Un calcul matematic făcea ca el să fie evident: două familii pe o parte a stăzii ocupau aceeași suprafață ca cincizeci de familii pe cealaltă parte. Anul trecut cele două familii au plecat din casele coloniale, care sunt proprietate a guvernului oricum, căci în Singapore nu există proprietate pentru totdeauna, ci doar închiriere pe perioade foarte lungi. Una din case, de fapt un compex de casă a stăpânilor și cuhnie sau bucătărie de vară unde locuiau și servitorii, greu de întreținut și anacronice, dar pline de farmecul altor vremuri, apăruse în fotografiile de epocă dintr-o carte a lui Josephine Chia. Sub fotografie, un nume: Atas Bukit. Am întrebat pe mulți dacă știu unde e acel loc. Deși locuiau chiar acolo, nimeni nu își aducea aminte de nume. Cei care îl știuseră, puțini, se mutaseră altundeva, făcând ca denumirea unui loc să dispară, nu însă și amintirea unui stil de viață din care nu numai că se mai poate păstra ceva, dar se pot și învăța multe. Tăcerea unei seri de vară în adierea vântului cald care aduce miros de palmier cu mango și cântecul vietăților din jungla din apropiere, de exemplu.
Tudor Vlădescu este corespondentul ziarului Curierul de Râmnic din 15 ianuarie, 2020
