La țară, nimic nu era ignorat. Momentul când am auzit pentru prima oară, în copilărie, expresia ”Mai bine ignoră-l!” m-a convins că există diferențe mari între stilul de viață de la țară și de la orașul în care tocmai mă mutasem. În fond, era o reacție normală a unui adult stresat de ritmul de viață alert și grijile zilnice din mediul urban și nu era deloc surprinzător să dea un asemenea sfat unui alt adult, la fel de stresat, care era pe cale să cedeze psihic sub o avalanșă de întrebări copilărești venite din partea unui mic țăran proaspăt adus la oraș. Ideea că un om ignorat devine invizibil avea să mă urmărească atât de mult încât să ajung să fac o profesie din căutarea lumilor invizibile. Am reușit asta mai mult decât voiam, căci literatura, lingvistica și istoria sunt ele însele domenii care au devenit aproape invizibile în ultimele decenii. Pe măsură ce piața mondială a muncii, mai ales cea industrială și comerțul au încetat să mai ceară specialiști în istorii fanteziste sau limbi moarte, departamentele de umanioare și științe sociale din universități au tot încercat să atenueze căderea liberă a interesului studenților pentru asemenea domenii de cercetare. În disperare de cauză, s-a încercat adăugarea unor ingrediente atractive cum ar fi comunicare, publicitate sau jurnalism, dar câteva petice nu au împiedicat barca să continue să se scufunde. Departamentele de limbi clasice, de exemplu, au fost închise rând pe rând, fără speranța să se revină vreodată asupra deciziei. Când un student care urma cursuri de literatură și istorie a întrebat ”Dar ce rost are să învăț lucruri invizibile?”, răspunsul meu semi-filozofic și complet neconvingător a fost ”Pentru a învăța să lucrezi cu concepte.” Dar răzbunarea lumii invizibile nu s-a lăsat așteptată prea mult, căci virușii nu sunt altceva decât aproximative forme de viață, cele mai mici posibile, aflate la limita cu substanțele organice inerte.
Cea mai simplă definiție a invizibilului este orice nu se poate vedea cu ochiul liber. Când au fost impuse regulamentele care impuneau izolarea în casă, orice se afla dincolo de linia orizontului văzută de la fereastra casei sau de pe drumul spre cel mai apropiat magazin a devenit invizibil. Oricât de ușor accesibile ar fi imaginile de pe ecrane, lumea reală oferă de departe cea mai bună calitate a imaginii. La fel, întâlnirea cu oamenii reali face posibil un proces de comunicare mult mai eficient decât orice seminar web sau conferință online. Deși comunicarea prin tehnologie era disponibilă și înainte de criza actuală, interdicțiile impuse de poliție și armată au făcut ca peisajele din lumea reală și întâlnirile cu oameni reali să fie percepute ca superioare calitativ celor virtuale. Ceea ce lipsește cu adevărat din realitatea făcută din pixeli nu sunt doar lucrurile evidente, ci mai ales detaliile pe care nimeni nu le băga în seamă, detaliile invizibile. Trăind într-o vreme în care nu exista alternative tehnologizată, sumerienii și chinezii au știut nu doar să fie atenți la detaliile obiectelor și ființelor din jurul lor, ci chiar să le transforme în scris. La început sub formă de desene, caracterele vechi au evoluat în timp, și acele detalii semnificative au dispărut, după mii de ani de folosire, fiind înlocuite cu caractere care, cel puțin în ceea ce privește chineza, sunt încă învățate pe de rost, pierzând legătura cu obiectele sau ființele pe care le reprezentau acum mii de ani.
De exemplu, în sumeriana veche, cuvântul ”pământ” avea sensuri multiple, în funcție de circumstanțele în care era folosit. Scrierea cuneiformă mai recentă, numită neo-asiriană, avea caracterul (pronuțat KALAM), cu sensul de ”pământ străbătut de multe canale”, și asta pentru că odată ce ieșeau din orașe, sumerienii vedeau exact asta: o mulțime de terenuri delimitate de șanțuri cu apă. Civilizația din și din jurul orașelor Ur, Uruk și Lagash, care existau undeva pe teritoriul actual al Irakului, se baza pe un sistem de canale de irigație ce nu putea fi întreținut decât cu o forță de muncă numeroasă, disponibilă doar în orașe. Motivul pentru care scrierea cuneiformă a fost abandonată cu câteva secole înainte de era noastră a fost că era mult prea dificilă, fiecare cuvânt având sensuri specifice fiecărui context de folosire, lucru care venea cu modalități diferite de pronunțare. De exemplu, un cuvânt care arată la fel cu KALAM, dar e pronunțat UG sau GUG avea sensul de ”pământ” cu referire la ”popor” sau ”o mare familie”. Legătura între pământ și comunitatea care locuia într-o unitate geografică era o idee modernă înainte de vremea ei, căci națiunea-stat nu avea să fie definită politic până prin secolul al XVIII-lea de societatea Occidentală.
În limba chineză, ”pământ” era reprezentat ca (pronuțat TIAN), și caracterul era de asemenea un desen al unui sistem de irigații. Era aceeași idee cu cea conținută de caracterele arhaice din limba sumeriană, care au fost folosite înainte să apară versiunea KALAM: , pronunțate LU,DAB și DIB, fiecare cu propriile diferențe de sens în ceea ce privește conceptul de ”pământ”. Dovada faptului că ideea de ”pământ” a fost legată în primele sisteme de scriere de canalele de irigație este că un vechi caracter chinez pentru sat, anume 里(pronunțat LI) este o combinație ca caracterului (pronunțat TIAN), o reprezentare a terenurilor arabile irigate și a caracterului (pronuțat TU), care însemna ”sol”. Cu alte cuvinte, satul chinezesc era un teren străbătut de drumuri, construit pe sol uscat.
În alt caz, cuvântul sumerian , (pronunțat UR sau GISH) seamănă cu caracterul chnezesc pentru ”câine”, primul animal domestic. În scierea sumeriană veche, cuvântul era întors cu nouăzeci de grade la stânga, ceea ce face ca forma originală a cuvântului ”câine” să fie , o reprezentare stilizată a unui câine care stă pe labele din spate. Caracterul chinezesc犬, care era scris și犭(pronunțat QUAN), provenea și el din imaginea unui câine în așteptare. În timp, acese detalii au dispărut, iar astăzi o comparație între sistemele de scriere chinezești și sumeriene nu numai că nu pot folosi la nimic, dar par și greșite, mai ales când sunt bazate pe o carte apărută în 1913 la Oxford și actualmente uitată, deci invizibilă.
Conceptul de ”câine” și cel de ”pământ” nu apar să fie pre des legate unul de altul, cu excepția câtorva metafore rătăcite prin textele literare. S-a întâmplat ca acum trei ani, pe când mă aflam prin jungla din nordul Thailandei, să văd cum apare un câine și se așează lângă mine. Cum se întâmpla să fiu în acel moment chiar entuziasmat de frumusețea naturii după ce ani de zile nu trăisem decât la oraș, acea apariție a generat un moment ”Evrika!” Tocmai făcusem o vizită cu studenții la o plantație de tipul celor migratoare, adică plantate în junglă pentru o perioadă, pentru ca apoi să fie abandonate și o nouă tarla de junglă să fie eliberată prin ardere. Acest procedeu este obișnuit în jungla din apropierea orașului Chiang Mai, care pare a fi virgină, deși a fost plantată în întregime de săteni după ce jungla anterioară a fost tăiată la ras de o companie forestieră. Dar ce era impresionant era că un stil de viață apropiat de cel al vechilor vânători-culegători din preistorie mai supraviețuia încă. Și era atât de liniște încât puteai asculta Cățelul Pământului. Dar nu a durat mult până, adult fiind, am relizat că în lumea reală Cățelul Pământululi nu era decât un cățel. Al pământului. Adică local.
În copilărie, nimic nu era mai vizibil decât pământul și câinii din sat. S-a întâmplat însă ca la o plimbare cu bunicul meu, care era preot și, prin definiție, avea o profesie dintre cele mai apropiate de lumea invizibilă, să îl aud cum, într-un moment poetic, recita din Eminescu pe undeva pe la mijlocul potecii bucolice dintre casa noastră și pârâu: ”În numele sfântului/ Taci, s-auzi cum latră/ Cățelul pământului/ Sub crucea de piatră”. Se poate ca eu, pe atunci un copil de aproape cinci ani, să fi fost mult prea sâcâitor cu întrebările mele, dar răspunsul la una dintre ele avea să mă facă să tac pentru ceva timp: ”De unde să știu eu cum arată Cățelul Pământului? Trăiește sub pământ și nu l-a văzut nimeni vreodată!”. La vârsta aceea, o tăcere care face să latre un câine invizibil nu e ușor de uitat, mai ales când nu era nici urmă de desen al unei asemenea făpturi în toate cărțle cu dragoni, inorogi sau alte animale fabuloase. Explicația pe care aveam să o primesc ulterior, cum că acel Cățel al Pământului era o minusculă cârtiță nu m-a convins. Asta nici nu avea cum să se întâmple la vârsta la care un copil încă mai are acces la lumea invizibilă a lui Peter Pan, lume care avea să se destrame în curând, odată cu conștientizarea relațiilor sociale bazate pe putere, expriență, vârstă, avere sau aptitudini. Și deși este un păcat mortal în știinele sociale ca o fază a evoluției personale să fie asociată cu un moment istoric, acel moment liric de pe poteca dinspre pârâu a fost momentul de pornire pentru studierea Revoluției Neolitice, mement în care societatea a început să se așeze după îndeletniciri și funcții, o lume pierdută complet, cu excepția informațiilor științifice furnizate de arheologie sau, prin intermediul literaturii, de mituri și legende.
Atunci când oamenii au abandonat modul de viață nomad, părăsind pustietățile pentru a trăi în siguranța orașelor înconjurate cu ziduri, ei au trebuit să plătească pentru asta. Studiile arheologice au arătat că există o diferență mare între numărul de boli care existau înainte de tranziția spre viața sedentară și cel de după schimbarea petrecută mai bine de zece mii de ani în urmă. Cu alte cuvinte, oamenii care cultivau terenuri prin rotație și se mutau odată cu schimbările de climă și de fertilitate a solului, acei Flinstone amuzanți și primitivi care obișnuiau să vâneze în compania câinilor erau mult mai sănătoși, în medie, decât oricare din sedentarii ce aveau să îi urmeze, fie în mediul rural sau cel urban. Și la o asemenea lume pierdută și invizibilă azi erau invitați studenții singaporezi și americani să călătorească în timpul cursului de istoria mâncării. Una dintre teme, de exemplu, era ca odată aflați pe o plajă din sudul orașului, studenții să privească în larg spre strâmtoarea Malaca și să înlocuiască vapoarele de mare tonaj și petrolierele din larg cu bărciele locale de pescuit sampan cu vasele dhow din Peninsula Arabică, mansula din sudul Indiei și, evident, cu juncile chinezești. Odată ce puteau face asta, cerința era să introducă mental în peisaj o navis longa, corabie romană care chiar a navigat pe acolo la anul 170, ducând o misiune diplomatică trimisă de Antonius Pius sau de fiul său Marcus Aurilius spre China. Surpriza venea când studenții realizau că o asemenea călătorie chiar a avut loc, așa cum aflăm din Analele Dinastiei Han, care menționează această aventură spectculoasă a oamenilor numiți (pronunțat DAQIN, numele chinez pentru Imperiul Roman) ce porniseră în căutare de nucșoară, cuișoare sau orice alte mirodenii destul de rare în Roma cosmopolită și gurmandă pentru ca achiziția și transportul lor înapoi acasă să poată fi justificate.
Asemenea exerciții mentale nu sunt ușor de făcut, mai ales într-o epocă în care imaginile ușor disponibile de pe ecrane ne-au micșorat capaitatea de a vizualiza în lipsa suportului tehnologic. Dar miracole se mai întâmplă, și existau studenți care, citind texte despre Cruciade sau Revoluția Industrială mărturiseau că reușeau să ”fie acolo”, oriunde îi ducea textul scris. Asemenea călătorii în lumea invizibilă făceau ca literatura și istoria să fie amândouă mai ușor de digerat în forma lor textuală, lucru care era chiar obiectivul cursului de istoria mâncării. Una dintre regulile principale ale accesului la lumea invizibilă cu ajutorul literaturii era ca nici un cuvânt, nici un detaliu din text să nu fie ignorat. Numai așa, cu atenție la detalii, călătoria lumea invizibilă a literaturii sau istoriei putea fi completă. În viața reală, a ignora sau a fi ignorat poate fi dureros sau periculos, dar lipsa unui singur element dintr-o priveliște nu poate strica toată imagine. Lucrul acesta nu este însă valabil și pentru relațiile sociale. La puțin timp după călătoria la râu cu bunicul meu aveam să fiu mutat la oraș, unde nu clădirile înalte sau îmbulzeala oamenilor mi-a atras atenția, ci obiceiurile culinare. Cum tatăl meu, chirurg, mă educase în spiritul unei igiene drconice, în care orice aliment care cădea pe jos devenea necomestibil, iar mâncatul din copac sau din grădină nu era permis, spălatul oricărui aliment devenise o regulă de fier. Atunci când am ieșit să mă joc prima oară în fața blocului, am fost îngrozit văzând cum cineva ridica o cireașă căzută pe jos, sufla peste ea, o ștergea pe mânecă și apoi o mânca. ”Ce? Arăta curată!” venise răspunsul fetei care îmi observase uimirea. ”Dar microbii?” aveam să întreb la rândul meu. În acel moment am pierdut o prietenă. Pentru ea, brusc devenisem invizibil.
Tudor Vlădescu este corespondentul ziarului Curierul de Râmnic din 15 ianuarie, 2020
