Pe o culme din satul meu se află un loc numit Carantina. Demult, se zice că acolo ar fi fost un fel de spital din care nu a mai rămas nici un fel de urmă. Când oamenii nu-s prin preajmă, acolo stăpânesc vulpile, bursucii și căprioarele, iar în zilele senine de acolo se văd munții de la Târgu Jiu la Râmnicu Vâlcea, o priveliște năucitoare care probabil a fost o ultimă mângâiere pentru cei care nu au mai avut zile. Într-un sat din apropiere, Polovragi, în afara zidurilor medievale ale mânăstirii se află o bisericuță cu temelie atât de trainică încât pare mai degrabă o cazemată din Normandia. Se numește lazaret și în interior, chiar și în zilele de arșiță, e aproape frig fără să fie niciodată umezeală. Miroase a lemn vechi și tămâie. Pe dealuri, aproape de culmi, obișnuiam să mă joc cu prietenii din copilărie printre ruinele unor case ideale pentru v-ați-ascunselea. Dar totul a luat sfârșit când ni s-a spus că acolo ar fi trăit niște neguțători greci dintre care, după o epidemie nu a mai rămas decât o singură fată, cu adevărat frumoasă. Toate acestea au fost amintite în ideea în care măsuri preventive trebuie luate în timp de molimă.
Uneori unu la sută înseamnă ceva, dar de cele mai multe ori „aproape nimic”. Știind că doar 1% din oamenii care au fost identificați ca purtători de virus covid-19 din Singapore nu provin din zone aflate în carantină este un lucru îmbucurător. Doar faptul că pot scrie așa ceva mă face să mă simt vinovat, căci asta sună ca și cum m-aș bucura de nenorocirea altora. Reformulând, pot spune că sunt bucuros că mult mai puțini oameni s-au îmbolnăvit în ultimele zile față de numărul ridicat de acum câteva săptămâni. Știrile proaste pentru unii sunt știri bune pentru alții. Pe 20 Martie am intrat într-un grup de social media care îmi trimitea știri despre deciziile importante luate de guvernul din Singapore în contextul pandemiei mondiale. Ecouri ale politicii oficiale de aici au ajuns destul de contorsionate în alte părți și a fost foarte dificil să conving câțiva prieteni că nu este obigatoriu să ai o anumită aplicație pe telefon, iar că „tracing” nu se referă la cineva care te urmărește cu unicul scop de a îți da amendă dacă nu urmezi regulile. În realitate, la fiecare magazin a trebuit să îmi arat cardul de identitate și să accept să mi se ia temperatura. Uneori puteam scăpa mai repede dacă aș fi scanat un cod QR pentru a înregistra intrarea în magazin prin internet. Cât privește „Ambasadorii distanțării în siguranță”, ei erau voluntari pe care nu i-am întâlnit decât o singură dată, când au oprit o persoană aflată în fața mea și i-au cerut politicos să își pună masca. Și atât, fără amendă.
Uneori era chiar amuzant să aflu știri despre Singapore de la prietenii din Europa. De cele mai multe ori se făceau referințe la filme science fiction. De la ei aflam că aici zboare drone peste tot și câini electronici patrulează pentru a strânge informații despre toată lumea. Un exemplu foarte specific m-a făcut să merg într-un parc din apropierea locului unde trăiesc pentru a vedea minunea câinelui electronic. Dacă nu cumva am trecut pe lângă vreo variantă invizibilă, tot ce am văzut a fost adunarea de oameni care făceau exerciții, alergători sau bicicliști pe care îi văd de obicei. Deși poate am fost în ziua în care câinele cu inteligență artificială era în vacanță, ideea mi s-a părut clar inspirată dintr-un film de pe la mijlocul anilor șaptezeci, Benji, care a avut o variantă nouă acum câțiva ani. Un alt film clasic pe care, în mod inspirat, fetele mele au decis să îl vadă în timp de izolare relativă, numită în Singapore ‘circuit breaker’, a fost Matrix, și am fost uimit cât de rapid au înțeles ce se întâmplă. Au găsit că folosirea cabinelor telefonice era un lucru „drăguț”, de exemplu. Cât despre mine, îmi amintesc cum a trebuit să merg de două ori la film, în 1999, pentru a înțelege ce se întâmpla de fapt. Da, mai era și scena împușcăturilor la relanti, o invenție în materie de efecte speciale în acel moment. Dar atunci, la sfârșitul secolului, și nu e vorba de secolul al XIX-lea, telefoanele mobile aveau butoane, iar inteligența artificială era deja un subiect fierbinte. De atunci și până acum ideea că totul se reduce la numere este de mare succes, atât de mult încât partea a patra din Matrix va fi lansată anul viitor, la două decenii și ceva după premieră. Dar nu orice e făcut din numere! Cu doar câțiva ani înainte de lansarea filmului Matrix, un informatician specializat în inteligență artificială a clarificat problema: oricât de spectaculoase ar putea părea operațiunile unei mașini, ea va funcționa doar dacă tot procesul poate fi redus la un algoritm de bază, care e creat de inteligența umană. Și atât. Cu această idee adânc înrădăcinată în gândire e foarte greu să urmărești acțiunea din Matrix din prima. Pe lângă asta, unul din sfaturile bune primite în copilărie a fost „Comportă-te mereu ca și cum ai fi privit”. Era clar direcționată spre maniere și activități uzuale, dar era foarte folositoare într-o țară condusă de un partid unic despre care se puteau face glume, dar în care nu era niciodată sigur dacă cel cu care stai de vorbă nu e informator la Securitate, lucru care nu era chiar de luat în glumă.
Un lucru foarte sigur din România anilor optzeci era lipsa informațiilor folositoare. Îmi aduc aminte ziare întregi în care doar o singură coloană, în afară de paginile de publicitate, menționa știri internaționale. În toate celelalte apărea măcar odată numele conducătorului și multe numere pe care nimeni în afară de ingineri nu putea să le înțeleagă cu adevărat, chiar dacă se spunea că un număr oarecare de zeci de mii de kilograme la hectar reprezentau un record. Pentru știrile în care se vorbea mai puțin de partidul la conducere singura modalitate de informare erau posturile de radio străine. Opusul lipsei de informații este un tsunami de informații, lucru care se întâmplă în zilele noastre. Cu excepția cazului în care ați trăit în izolare perfectă în ultimele cinci luni, sunteți nouăzecișinouă la sută sătul de statistici și, cu toate astea, continuați să înotați într-un ocean de numere reale, dar lipsite de viață.
Proporția de 99% cazuri de îmbolnăviri cu covid-19 care provin din surse identificate a fost constantă în Singapore în ultima săptămână. Aceste statistici provin dintr-un sistem care este foarte bine organizat și transparent. Dar aceasta este o rară ocazie în care 99% se referă la ceva bun și rău în același timp. Bun pentru cei sănătoși, care știu că toate persoanele bolnave au fost izolate. Rău pentru nefericiții care și-au pierdut sănătatea și bun tot pentru ei, căci sistemul medical de aici este performant. O dovadă a acestui lucru este rata extrem de redusă de decese, comparativ cu alte țări. Limbajul comun nu conține expresia „sunt 99% sigur” dintr-un motiv foarte clar: doar ceva 100% adevărat e adevărat. Într-o lume perfecționistă ca cea în care trăim azi, nesiguranța unui singur procent este, însă, o nesiguranță acceptată. Săpunul de mâini omoară 99 sau 99,9% din bacterii, de exemplu. Pe o cutie de couscous se citește „98% lipsit de grăsime”, și asta e o dublare enormă față de norma nesiguranței acceptate de 1%. Dar 9 seamănă cu 8 de la distanță. Legătura dintre ceea ce e important și ceea ce nu e ține de filozofie, iar Cao Xueqin, un romancier chinez din secolul al XVIII-lea a rezolvat acest paradox într-un singur rând: „Când nimic devine unu, unu devine nimic”. În valul de informații pe care îl trăim azi, un citat din „Visul din Camera Roșie” clarifică interpretarea datelor cu o simplitate delicată: când ceva care nu poate fi descris devine număr, numărul încetează să se mai reprezinte pe sine. Asta e valabil mai ales când peste o pandemie de coronavirus se mai adaugă alta: 150 de cazuri de dengue pe strada mea și încă una un pic mai sus.
Tudor Vlădescu este corespondentul ziarului Curierul de Râmnic din 15 ianuarie, 2020
